Intr-o omilie, Sfântul Grigorie Teologul înfăţişează întreaga tâlcuire teologică a sărbătorii Sfintelor Paşti. Pastile sunt trecerea de la moarte la viaţă, trăirea celeilalte vieţi încă din timpul celei de aici. Prin învierea lui Hristos, „viaţa stăpâneşte”. Vom nota, însă, aici cele scrise de Sfântul Grigorie cu privire la tâlcuirea teologiei sărbătorii, din cadrul omiliei pe care o analizăm.

Adevărat Părinte al Bisericii, Sfântul îşi începe învăţătura de la zidirea lumii, de la facerea şi căderea în păcat a omului. Sfinţii Părinţi sunt plini de realism şi teologi prin excelenţă, ca unii ce văd această latură a vieţii omului. Fără a analiza căderea şi cea de mai apoi înviere a omului, care s-a plinit prin lucrarea Iconomiei lui Hristos, nu putem să cercetăm cele privitoare la om. Cum vom înţelege valoarea acestui mare leac, Hristos Cel înviat, dacă nu cunoaştem mai înainte marea boală a omului, pe care a adus-o cu sine căderea?

Astfel, Sfântul Grigorie vorbeşte despre existenţa lui Dumnezeu, Care „era lumină neapropiată şi veşnică, care nici nu începe, nici nu se sfârşeşte, nici nu se poate măsura, pururea strălucind, în trei străluciri, de puţini fiind văzută atât cât este, dar cred că nici măcar de puţini” şi despre îngeri, care sunt „lumini din rândul al doilea, raze ale Luminii celei dintâi”. Acest Dumnezeu a început zidirea lumii prin zidirea luminii deoarece „se cuvenea Luminii celei mari să înceapă creaţia din lumină”.

După ce a zidit întreaga lume, împărăţia, Dumnezeu îl zideşte pe împărat, pe om, căci trebuia să existe mai întâi împărăţia şi apoi să intre în ea omul, care va fi înconjurat de toate cele create: „Căci trebuia ca împărăţia să îl preceadă, ca unul care era împărat, şi astfel să fie adus într-însa împăratul, străjuit deja de toate.” Dacă am fi păzit porunca lui Dumnezeu, am fi devenit nemuritori şi ne-am fi apropiat de El „apropiindu-ne de pomul vieţii după pomul cunoaşterii”.

Prin înşelarea şi pizma vicleanului am căzut, însă, de la viaţa Raiului şi astfel a intrat în lume moartea, „de aceea Dumnezeu, prin patima noastră, pătimeşte, făcându-Se Om, şi, prin luarea trupului, sărăceşte, pentru ca noi să ne îmbogăţim prin sărăcia Lui. De aici au urmat moartea, îngroparea şi învierea. De aici făptura nouă”.

Astfel, înţelesul teologic al sărbătorii se află cuprins în învierea omului căzut, în înnoirea firii omeneşti. Prin învierea lui Hristos este lepădat omul cel vechi şi se trăieşte zidirea cea nouă. Toate sunt acum noi. Ziua mântuitoare a fost cea a învierii lui Hristos, aşa încât, de fiecare dată când prăznuim Pastile, sărbătorim însăşi ziua mântuirii
noastre. Mântuirea omului nu este despărţită de învierea lui Hristos.

Hristos Cel înviat S-a făcut începătură mântuirii noastre. Prin Hristos dobândim toate cele bune care ţin de înnoirea firii noastre.

Schimbarea – înnoirea personală

Sfântul Grigorie Teologul nu se mărgineşte la prezentarea laturii teologice a sărbătorii Sfintelor Paşti. Merge mai departe, vădindu-şi propria experienţă. Este grăitor faptul că nu face o teologie abstractă, nici nu se înscrie pe linia unui moralism neipostatic şi neteologic, ci dezvoltă o teologie morală şi ascetică. Observăm faptul că în epoca noastră mulţi fac această separare între teologie şi asceză. Vedem, adică, teologi care dezvoltă scolastic, raţional înţelesul sărbătorii, fără a vorbi prin prisma experienţei personale sau alţii, care vorbesc despre îndreptarea vieţii, însă în afara adevăratei teologii.

Viaţa ascetică reprezintă, însă, trăirea teologiei, iar teologia, la rândul ei, este strâns legată de asceză.

De altfel, cunoaştem bine faptul că teologia ortodoxă este îndeosebi o ştiinţă terapeutică, a tămăduirii, ca una ce se apleacă asupra omului bolnav, având ca scop vindecarea acestuia. Hristos este cel mai puternic leac al oamenilor. Cu toate că există legea Vechiului Testament, omul bolnav are trebuinţă „de un leac mai mare, pentru bolile din ce în ce mai cumplite”.

Iar acest leac mai mare este însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum arată Sfântul Grigorie într-o altă omilie a sa. Astfel, prin întruparea Sa, Hristos „face cu noi o a doua părtăşanie, mult mai minunată decât cea de la început”. Este trebuinţă, aşadar, să dobândim şi să luăm acest leac mai puternic, aşa încât firea noastră omenească să-şi afle tămăduirea.

Vom prezenta sinoptic în continuare în ce constă schimbarea personală a creştinului, cu puterea lui Hristos. Vom vedea, astfel, în chip lămurit faptul că Sfântul nu are numai o minte ascuţită, ci şi o inimă ascetică. Mulţi dintre oamenii contemporani fac observaţii inteligente şi aprofundează înţelesul sărbătorii, dar cele scrise de ei vădesc faptul că nu au o inimă „călugărească”. Aceasta arată separarea teologiei de asceză.

Scrie Sfântul Grigorie Teologul: „Dar înnoiţi-vă şi, lepădând omul cel vechi, petreceţi întru înnoirea vieţii, punând frâu tuturor celor prin care a venit moartea, toate mădularele strunindu-le, tot rodul cel rău al pomului urându-l sau vărsându-l şi doar pentru aceasta amintindu-vă de cele vechi: ca să fugiţi de ele.”

Dobândim înnoirea când ne lepădăm de omul cel vechi şi îl trăim pe cel nou când punem frâu tuturor celor care sunt pricinuitoare morţii, când ne strunim mădularele trupului, când urâm şi ne îngreţoşăm de orice gustare vicleană din pom.

Mai întâi trăim în chip negativ naşterea noastră din nou, iar apoi pozitiv, mai întâi păzim poruncile negative ale lui Hristos, iar mai apoi pe cele pozitive. Cu alte cuvinte, mai întâi ne lepădăm de sinele nostru vechi, iar mai apoi ajungem să trăim viaţa cea nouă pe care a venit s-o aducă în lume Hristos.

Sărbătoarea cere rodire duhovnicească şi schimbarea lumii noastre lăuntrice. „Acesta să fie rodul praznicului: să te schimbi prin schimbarea cea hună!” Această schimbare bună nu este o stare statică, ci un parcurs dinamic, fără oprire. Cuvântul lui Dumnezeu îl voieşte pe om „pururea în mişcare, agil, cu totul rezidit”. Dacă păcătuieşte, trebuie să se întoarcă, iar dacă izbândeşte multe în viaţă, trebuie să-şi sporească strădaniile.

Sfântul Grigorie Teologul merge mai departe, oferindu-ne propriile sale îndemnuri. Este Păstor al Bisericii, căpetenie ce poartă răspunderea pentru naşterea din nou duhovnicească a turmei sale. Vorbeşte ca un ierarh şi arată strânsa legătură dintre asceză şi slujirea păstorească. Este edificator faptul că altfel vorbeşte despre Dumnezeiasca Liturghie un teolog mirean, chiar şi unul de seamă, şi alttel un slujitor sfinţit al Bisericii, care trăieşte mai adânc Taina Dumnezeieştii Euharistii. Altfel dezvoltă tema Sfintei Spovedanii un mirean şi altfel un Părinte duhovnicesc. Aşadar, alta este abordarea unui teolog mirean şi alta cea a unui Ierarh plin de Har ce poartă răspunderea turmei lui Hristos.

Pentru a-şi înnoi inima, viaţa, pentru a trăi propria sa înnoire, creştinul trebuie să se străduiască mult. Să-şi înfrâneze privirea, poftirea spre cele frumoase, gustul, mirosul, pipăitul, auzul.

Dacă este biruit de vreo patimă, trebuie să se pocăiască. Iuţimea (mânia) trebuie să şi-o îndrepte împotriva şarpelui, adică a diavolului, puterea poftitoare trebuie să-i fie cu desăvârşire aţintită spre Dumnezeu, gândul „să fie spre toate cu luare-aminte”. Să taie plăcerea prin luare-aminte, iar întristarea prin „nădejdea spre mai bine”.

„Aşa se înnoieşte omul, aşa se cinsteşte ziua înnoirii, prin astfel de desfătare, prin astfel de bucate.” Adevărata sărbătoare este înnoirea sinelui nostru. De aceea, Sfântul îndeamnă: „Acum arată-te nou, altul în purtare, cu totul schimbat.” Sărbătoarea cea nouă se prăznuieşte de către oameni noi. Pastile sunt propria noastră trecere de la moarte la viaţă, de la trăirea morţii duhovniceşti (îndepărtarea noastră de Dumnezeu) la trăirea învierii celei dintâi (viaţa cea în Hristos). Este cutremurător să fim morţi duhovniceşte şi totuşi să prăznuim evenimentul învierii lui Hristos! înfricoşat lucru este să vorbim despre prăznuirea Paştilor şi să înţelegem numai „urmărirea” formală a sfintelor slujbe şi satisfacerea simţurilor, fără să mergem mai adânc, la înnoirea lăuntrică!

(va continua)

Mitropolit Hierotheos Vlachos (n. 1945)