Iisus Hristos

25 Mai 2023 – Înălțarea Domnului

Înălțarea Domnului este o mare sărbătoare creștină, care comemorează înălțarea la cer a lui Iisus Hristos, la 40 de zile după Învierea Domnului.

Semnificație

Potrivit Faptele Apostolilor 1:1-1:11, Isus, după Înviere, S-a arătat apostolilor timp de 40 de zile, după care S-a înălțat la cer, de față cu ei.

„Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălțat la cer și a șezut la dreapta lui Dumnezeu” (Mc 16, 19). Trupul lui Hristos a fost glorificat din momentul Învierii sale, după cum o dovedesc însușirile noi și supranaturale de care Trupul său se bucură de acum înainte în permanență. Dar în timpul celor patruzeci de zile în care va mânca în mod familiar cu ucenicii săi și îi va învăța despre Împărăție, slava lui rămâne învăluită sub trăsăturile unei umanități obișnuite. Ultima apariție a lui Isus se sfârșește prin intrarea ireversibilă a umanității sale în gloria dumnezeiască simbolizată de norul și cerul în care șade de acum înainte de-a dreapta lui Dumnezeu. În mod cu totul excepțional și unic, El i se va arăta lui Paul „ca unuia născut înainte de vreme” (1 Cor 15, 8) într-o ultimă apariție care îl instituie pe acesta apostol.

Caracterul voalat din acest timp al gloriei Celui Înviat transpare în cuvântul lui tainic către Maria Magdalena: „Încă nu m-am suit la Tatăl meu. Mergi la frații mei și spune-le: mă sui la Tatăl meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul meu și Dumnezeul vostru” (In 20, 17). Aceasta indică o diferență de manifestare între slava lui Hristos cel înviat și cea a lui Hristos preamărit de-a dreapta Tatălui. Evenimentul, în același timp istoric și transcendent, al Înălțării marchează trecerea de la una la cealaltă.

De acum înainte, Hristos șade de-a dreapta Tatălui. Sfântul Ioan Damaschinul spune: „Prin dreapta Tatălui înțelegem slava și cinstea dumnezeirii în care Cel care exista ca Fiu al lui Dumnezeu mai înainte de toți vecii ca Dumnezeu și consubstanțial Tatălui s-a așezat cu trupul după ce s-a întrupat și după ce trupul lui a fost preaslăvit”.

Șederea de-a dreapta Tatălui semnifică inaugurarea domniei lui Mesia, împlinirea viziunii profetului Daniel despre Fiul Omului: „Și lui i s-au dat stăpânirea, slava și împărăția, și toate popoarele, neamurile și limbile îi slujeau lui. Stăpânirea lui este veșnică, stăpânire care nu va trece, iar împărăția lui nu va fi nimicită niciodată” (Dan 7, 14). Din acel moment, apostolii au devenit martorii „Împărăției care nu va avea sfârșit”

Semnificația Înălțării nu este legată atât de fenomenul în sine, cât ca expresie a preamăririi cerești a lui Hristos care, ridicat prin Înviere la dreapta lui Dumnezeu, domnește ca Rege. Învingând moartea, Hristos a început un nou mod de viață alături de Dumnezeu, pe care l-a pregătit și aleșilor săi. La izbânda lui ia partea întreaga natură umană (cf. Ef 2, 4-6). Spiritualitatea Înălțării se întemeiază pe speranță. Creștinii privesc la casa cerească ce-i așteaptă, trăind încă pe pământ în realitatea lumii noi în care domnește Hristos.

Rezumate în trei puncte, pentru creștini Înălțarea semnifică:

Înălțarea lui Hristos marchează intrarea definitivă a umanității lui Isus în domeniul ceresc al lui Dumnezeu, de unde va veni iarăși, dar care până atunci îl ascunde privirilor oamenilor.
Isus Hristos, Capul Bisericii, merge înaintea noastră în Împărăția glorioasă a Tatălui, pentru ca noi, mădularele Trupului său, să trăim în speranța că într-o zi vom fi pe vecie cu El.
Isus Hristos, intrând o dată pentru totdeauna în sanctuarul cerului, mijlocește necontenit pentru noi, fiind Mijlocitorul care ne asigură necontenit revărsarea Spiritului Sf

Istoric

Înălțarea lui Isus Hristos este amintită în Simbolul Apostolilor și în Crezul niceeano-constantinopolitan. Începând din secolul al IV-lea, sărbătoarea se celebrează, atât în Răsărit, cât și în Apus, la 40 de zile după Paști (într-o zi de joi). Înainte de fixarea acestei zile, evenimentul era comemorat la Rusalii.

În unele țări din Europa occidentală, dacă Înălțarea nu este sărbătoare legală, celebrarea liturgică se transferă în duminica imediat următoare.

În România, odată cu Înălțarea Domnului se serbează și Ziua Eroilor. Încă din 1920, prin Decretul-lege nr. 1693/4 mai 1920, s-a stabilit ca aceasta să fie sărbătorită în fiecare an cu prilejul zilei Înălțării Domnului. În această zi, după Liturghie, sunt oficiate slujbe de pomenire a eroilor neamului românesc în toate catedralele, bisericile, mănăstirile, cimitirele, troițele și monumentele închinate acestora din țară și din străinătate. Apoi, la ora 12, în această zi de sărbătoare națională, clopotele tuturor bisericilor ortodoxe din România sunt trase în semn de recunoștință față de eroii care s-au jertfit pentru neam, credință și țară.

sursa:Wikipedia

25 mai 2023 0

16 Aprilie 2023 – Paștele ortodox

Ziua de Paște este o sărbătoare religioasă, care are loc pe întreg teritoriul României, pentru a sărbători Învierea lui Iisus Hristos, așa cum a fost ea prezentată în Biblie. În România, sărbătoarea Paștelui urmează datele setate de Creștinismul Ortodox, care sunt diferite de datele observate de alte confesiuni religioase ale credinței creștine. De exemplu, Paștele Catolic din anul 2023 se va sărbători pe data de 9 aprilie, pe când Paștele Ortodox va avea loc pe data de 16 aprilie.

În România, Paștele este un timp de bucurie și fraternizare. Se poate spune că Paștele este mai important decât Crăciunul, deoarece a fost cel mai mare miracol înfăptuit vreodată de Iisus Hristos.

Sărbătoarea oficială de Paște în România durează de obicei în jur de patru zile, de vineri până luni, acele zile fiind nelucrătoare. Ca multe sărbători și asemenea celorlalte țări creștine ce sărbătoresc Paștele, România are tradițiile sale pentru celebrarea Învierii Mântuitorului.

Tradiții de Paștele Ortodox

Există o mulțime de tradiții și obiceiuri de Paștele Ortodox pe care credincioșii le respectă în țara noastră. Una dintre aceste tradiții este vopsirea ouălor, care are loc de obicei în Vinerea Patimilor (deși unii creștini le pictează, de asemenea, sâmbăta). Deși la început ouăle se vopseau doar cu culoarea roșie, în prezent există o mulțime de culori și ornamente cu care se pot picta și decora ouăle de Paște. Un mod special de decorare a ouălor de Paște, întâlnit în special în zonele unde tradițiile vechi încă sunt celebrate, este încondeierea ouălor cu motive tradiționale. În prima zi de Paște, aceste ouă se ciocnesc. Prima persoană care va atinge oul va spune că „Hristos a înviat”, iar cealaltă persoană va răspunde „Adevărat a Înviat.”

De asemenea, este o tradiție să mergi la biserică în Duminica Paștelui. Milioane de români își pun haine festive și participă la slujba de la miezul nopții la biserică. La câteva minute după ce ceasul lovește miezul nopții, toate luminile din biserică sunt închise. Apoi, preotul va ieși din altar cu o lumânare aprinsă care va da lumină întregii congregații. Fiecare persoană va trece lumina de la una la alta, până când toată lumea va ține o lumânare aprinsă. Aceasta simbolizează faptul că Hristos a înviat, simbolul luminii înfățișând viața și, în același timp, respingând întunericul, care este moartea.

După slujba de Înviere, unii creștini folosesc expresia „Hristos a Înviat” pentru a saluta și „Adevărat a Înviat” pentru a răspunde acestui salut de sărbătoare. Această tradiție este întâlnită în mod special în părțile rurale ale țării.

În ziua de Paște, oamenii servesc masa în familie, bucurându-se împreună de această sărbătoare frumoasă. Ei ciocnesc ouăle de Paște și savurează preparatele tradiționale. În România, majoritatea oamenilor mănâncă ouă roșii, drob, carne de miel, pască, cozonac și alte preparate tradiționale. Mielul este considerat a fi simbolul Mântuitorului, care s-a sacrificat pentru a salva omenirea. Iar pasca este un preparat dulce, obținut din aluat, brânză și stafide, preparat de mame sau bunici.

sursă: twinkl.ro

16 aprilie 2023 0

Bancul zilei – 21 decembrie 2022

Cineva să le spună adormiților care traversează strada cu ochii în telefon că de Paște nu învie decât Iisus Hristos!

21 decembrie 2022 0

Sfântul Nicolae – 6 Decembrie 2022

De s-ar fi povestit milele lui una câte una şi câte îndurări a arătat către cei săraci, pe câţi flămânzi a hrănit, pe câţi goi a îmbrăcat şi pe câţi a răscumpărat de la datornici, apoi nici vremea n-ar fi de ajuns a le povesti, se spune în viaţa Sfântului Nicolae.

Una din relatările ce privesc faptele minunate ale Sfântului Nicolae arată cum a fost miluit un sărac din oraşul său, un om care avea trei fete.

Şi pentru că nu avea cu ce trăi, omul acesta se gândea să le de-a spre desfrânare, ca prin aceasta să-şi câştige existenţa. Căci sărăcia şi lipsa aruncă pe om în multe păcate, spune părintele Cleopa Ilie.

Auzind de aceasta, Sfântul Nicolae s-a dus noaptea, pe ascuns, la casa săracului şi i-a aruncat o pungă cu galbeni pe fereastră, apoi s-a întors la episcopie neştiut de nimeni. Aflând banii, tatăl a mulţumit lui Dumnezeu şi cu ei şi-a căsătorit prima fiică.

După un timp, Sfântul Nicolae a aruncat noaptea prin fereastra săracului o altă pungă cu galbeni şi îndată s-a făcut nevăzut. Aşa omul a căsătorit-o şi pe cea de-a doua fiică. Când Sfântul Nicolae a aruncat pe fereastră şi a treia pungă cu galbeni pentru cea de-a treia fiică, îndată tatăl fetelor a alergat după el şi ajungându-l l-a cunoscut şi i-a mulţumit cu multe lacrimi pentru mila lui cea mare.

Episcopul din Mira Lichiei este cel care face adevărată povestea lui Moş Crăciun, arată pr. dr. Ioan-Lucian Radu în documentarul „Cum s-a născut Moş Crăciun?” (https://doxologia.ro)

Sfântul Nicolae, venerat de către creştinii ortodocşi şi catolici şi cinstit de protestanţi

De-a lungul secolelor s-au spus multe poveşti şi întâmplări despre viaţa şi faptele Sfântului Nicolae, fiind venerat de către creştinii ortodocşi şi catolici şi cinstit de protestanţi. Prin exemplul său de generozitate arătată celor aflaţi în nevoie, în special copiilor, Sfântul Nicolae este un model de viaţă plină de compasiune.

În Occident, cultul Sfântului Nicolae, înainte de Reformă, era cel mai puternic cult dedicat unui sfânt nebiblic. Studiile arată că existau peste 2.000 de locaşuri de cult închinate lui în Germania, Franţa şi Ţările de Jos, înainte de anul 1500, potrivit documentarului citat. Sărbătoarea Sfântului Nicolae a început să fie popularizată şi pe tărâm american, începând din secolul al XVIII-lea, ca un prilej în care se făceau cadouri, fără vreun interes comercial. Odată ce latura comercială s-a făcut prezentă şi numele Sfântului Nicolae s-a schimbat treptat în Moş Crăciun (Santa Claus).

Numele de Santa Claus este o versiune americană a cuvântului olandez „Sinterklaas”, o formă prescurtată pentru „Sint Nikolaas” (Sfântul Nicolae).

Sfântul Nicolae, iubitorul de săraci şi Sfântul ocrotitor al copiilor, rămâne însă un model pentru felul în care creştinii trebuie să trăiască.

„Un episcop, Nicolae L-a pus pe Iisus Hristos în centrul întregii sale existenţe. Aşa şi noi, nu trebuie să uităm că centrul acestor sărbători, care ne stau în faţă nu este nimeni altcineva, decât Hristos, care se naşte pentru noi în ieslea din Betleem”, subliniază pr. dr. Ioan-Lucian Radu.

Tradițiile românilor de Sf. Nicolae

În popor se crede că de Sfântul Nicolae începe iarna cu adevărat. În această zi, Moşul îşi scutură barba sură şi începe să ningă. Iar dacă nu ninge, înseamnă că Sfântul Nicolae a întinerit.

În fiecare an, în noaptea de 5 spre 6 decembrie, copiii ştiu că trebuie să-şi lustruiască ghetuţele sau cizmuliţele deoarece Mos Nicolae va veni pe la ei să le aducă daruri. Copiii mai neascultători primesc lângă dar şi o nuieluşă să le aducă aminte că trebuie să asculte de părinţii şi bunicii lor.

Conform tradiţiilor populare, Moş Nicolae apare pe un cal alb, făcând astfel trimitere la prima zăpadă care cade la începutul iernii, îi ajută pe toţi cei nevoiaşi, orfanii şi văduvele, este stăpânul apelor şi salvează corăbierii de la înec, îi protejează pe soldaţi pe timp de război.

Tot în popor se spune că, în nopţile sfinţite de sărbători, când cerurile se deschid şi pentru noi, preţ de o clipă Sfântul Nicolae poate fi văzut stând în dreapta Domnului.

Un alt obicei de Sfântul Nicolae spune că în această zi nu se oferă drept cadou obiecte ascuțite, obiecte de culoare neagră, dar nici produse de machiaj sau bijuterii, întrucât acestea ar aduce ghinion posesorului.

Cei care își sărbătoresc onomastica primesc mesaje de Sf. Nicolae sau urări de la mulți ani în ziua de 6 decembrie. Peste 800.000 de români îşi sărbătoresc onomastica de Sfântul Nicolae.

sursa :DIGI 24

6 decembrie 2022 0

Schimbarea la Față a Domnului – 6 August 2022

Schimbarea la Față a Mântuitorului

Schimbarea la Față a Mântuitorului este unul din Praznicele împărătești ale Bisericii Ortodoxe, sărbătorit la 6 august.

Iisus Hristos împreună cu cei trei ucenici, Apostolii Petru, Iacov și Ioan au mers pe Muntele Tabor unde, în timp ce Îl priveau, Mântuitorul a început să strălucească foarte puternic. În timpul acestei străluciri, au venit Ilie și Moise și au vorbit cu El. Ucenicii au fost foarte uimiți și înspăimântați.

Această întâmplare dezvăluie divinitatea lui Iisus Hristos, înainte de Patimile Sale, astfel încât ucenicii să înțeleagă, după Înălțarea Sa, că El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu Tatăl și că Patimile Sale au fost acceptate cu bună știință (Marcu 9:2-9). De asemenea, ne arată posibilitatea propriei noastre îndumnezeiri.

Această întâmplare a subiectul unei dispute între Sfântul Grigorie Palama și Varlaam din Calabria. Varlaam credea că lumina strălucirii lui Iisus era lumină creată, în timp ce Grigorie Palama susținea că ucenicilor le-a fost dat harul de a percepe lumina necreată a lui Dumnezeu. Acest fapt susține argumentul lui Grigorie, mai larg, cum că noi nu-l putem cunoaște pe Dumnezeu în esența Sa, dar Îl putem cunoaște în energiile Sale, pe măsură ce El Însuși se revelează.

Mențiuni ale Schimbării la Față se găsesc în Sfânta Scriptură: Matei 17:1-8, Marcu 9:2-9, Luca 9:28-36, și II Petru 1:16-19.

Semnificația teologică

La șase zile după ce a spus ucenicilor Săi: „Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere” (Matei 16, 28; Marcu 9, 1), Iisus îi luă pe Apostolii Săi preferați: Petru, Iacov și Ioan; ducându-i deoparte, urcă pe un munte înalt – muntele Taborului în Galileea – ca să se roage. Se cuvenea într-adevăr ca cei care aveau să asiste la suferința Sa la Ghetsimani și care aveau să fie martorii cei mai importanți ai Patimilor Sale, să fie pregătiți pentru această încercare prin priveliștea slăvirii Sale: Petru, pentru că tocmai își mărturisise credința în dumnezeirea Sa; Iacov, căci a fost primul care a murit pentru Hristos; și Ioan care mărturisi din experiența sa slava dumnezeiască, făcând să răsune ca „fiu al tunetului” teologia Cuvântului întrupat.

El îi urcă pe munte, ca simbol al înălțării spirituale care, din virtute în virtute, duce la dragoste, virtute supremă care deschide calea contemplării dumnezeiești. Această înălțare era de fapt esența întregii vieți a Domnului care, fiind înveșmântat cu slăbiciunea noastră, ne-a deschis drumul către Tatăl, învățându-ne că isihia (liniștirea) este mama rugăciunii, iar rugăciunea este cea care arată către noi slava lui Dumnezeu.

„Şi pe când se ruga, deodată, fața Sa deveni o alta, Se schimbă și sclipi ca soarele, în timp ce hainele sale deveniră strălucitoare, de un alb scânteietor, cum nu poate înălbi pe pământ înălbitorul” (Marcu 9, 3). Cuvântul lui Dumnezeu întrupat își arăta astfel strălucirea naturală a slavei dumnezeiești, pe care o avea în El însuși și pe care o păstrase după Întruparea Sa, dar care rămânea ascunsă sub acoperământul trupului. Încă de la zămislirea Sa în pântecele Fecioarei, într-adevăr, dumnezeirea S-a unit cu natura trupească iar slava divină a devenit, în mod ipostatic, slava trupului asumat. Ceea ce Hristos le arăta Apostolilor Săi în vârful muntelui nu era deci o priveliște nouă, ci manifestarea strălucită în El a îndumnezeirii naturii omenești – inclusiv trupul – și a unirii Sale cu splendoarea dumnezeiască.

Spre deosebire de fața lui Moise care strălucise de o slavă venită din afară după revelația din Muntele Sinai (cf. Exod 34, 29), fața lui Hristos apăru pe muntele Taborului ca un izvor de lumină, izvor al vieții dumnezeiești făcută accesibilă omului și care se răspândea și pe „veșmintele” Sale, adică asupra lumii din afară dar și pe lucrurile făcute de activitatea și civilizația omenească.

„El s-a schimbat la Față, ne confirmă Sfântul Ioan Damaschin, nu asumând ceea ce El nu era ci arătându-le Apostolilor Săi ceea ce El era, deschizându-le ochii și, din orbi cum erau, făcându-i văzători” (Sfântul Ioan Damaschin, Predică la Schimbarea la Față, 12 – PG 96, 564). Hristos deschise ochii Apostolilor Săi iar aceștia, cu o privire transfigurată de puterea Duhului Sfânt, văzură lumina dumnezeiască indisociabil unită cu trupul Sau. Fură deci ei înșiși schimbați la față și primiră prin rugăciune puterea de a vedea și cunoaște schimbarea survenită în natura noastră datorate unirii sale cu Cuvântul (Sf. Grigore Palama).

„Precum soarele pentru cele ale simțurilor, așa este Dumnezeu pentru cele ale sufletului” (Sf. Grigore Teologul), de aceea autorii Evangheliilor spun că fața Dumnezeului-Om, care este „lumina cea adevărată Care luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1, 9), sclipea ca soarele. Dar această lumină era în fapt incomparabil superioară oricărei lumini a simțurilor și, incapabili să îi mai suporte strălucirea inaccesibilă, Apostolii căzură la pământ.

Lumina nematerială, necreată și situată în afara timpului, aceasta era Împărăția lui Dumnezeu venit întru puterea Duhului Sfânt, după cum Domnul promisese Apostolilor Săi. Întrevăzută atunci pentru o clipă, această lumină va deveni moștenirea veșnică a aleșilor în Împărăție, când Hristos va veni din nou, strălucind în toată scânteierea slavei Sale. Va reveni învăluit în lumină, în această lumină care a strălucit în Tabor și care a țâșnit din mormânt în ziua Învierii Sale, și care, răspândindu-se asupra sufletului și trupului celor aleși, îi va face să strălucească și pe ei „precum soarele” (cf. Matei 13:43).

„Dumnezeu este lumină, iar vederea Sa este lumină” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Discurs Etic V, 276). Asemeni Apostolilor în vârful Taborului, numeroși Sfinți au fost martorii acestei revelări a lui Dumnezeu în lumină. Totuși lumina nu este pentru ei doar un subiect de contemplație, ci și harul îndumnezeitor care le permite sa „vadă” pe Dumnezeu, astfel încât se confirmă cuvintele Psalmistului: „întru lumina Ta vom vedea lumină” (Psalmii 35:10).

În mijlocul acestei slăvite priveliști se arătară – alături de Domnul – Moise și Ilie, doi mari profeți din Vechiul Testament, reprezentând respectiv Legea și Proorocii, care îl mărturiseau ca stăpân al celor vii și al celor morți (Moise a murit înainte de a intra în Pământul Făgăduinței iar Ilie a fost dus într-un loc tainic fără să cunoască moartea). Şi vorbeau cu El, în lumină, despre Exodul pe care avea să îl înfăptuiască la Ierusalim, adică Patimile Sale, căci prin Patimi și prin Cruce această slăvire trebuia să fie dată oamenilor

Ieșiți afară din ei înșiși, răpiți în contemplarea luminii dumnezeiești, Apostolii erau copleșiți ca de un somn și „neștiind ce zice, Petru îi spuse lui Iisus: Stăpâne, ce bine ar fi să rămânem aici; dacă vrei vom face trei corturi: unul pentru tine, unul pentru Moise si unul pentru Ilie”. Întorcându-și apostolul de la aceasta dorință prea omenească, ce consta în a se mulțumi de bucuria pământească a luminii, Domnul le arată atunci un „cort” mai bun și un lăcaș cu mult mai înalt pentru a sălășlui în el slava Sa. Un nor luminos veni să îi acopere cu umbra Sa, iar glasul Tatălui Se făcu auzit în mijlocul acestui nor, mărturisind pe Domnul: „Acesta este Fiul Meu prea-iubit, în care am bine-plăcut; ascultați de El”. Acest nor era harul Duhului înfierii și, la fel ca și la Botezul Său în Iordan, glasul Tatălui mărturisea pe Fiul și arăta că cele trei entități ale Sfintei Treimi, întotdeauna unite, participă la Mântuirea omului.

Lumina lui Dumnezeu, care permisese mai întâi Apostolilor să îl „vadă” pe Hristos, îi ridică la o stare superioară viziunii și cunoștinței omenești când ea străluci mai puternic. Ieșiți în afară de tot ce este vizibil și chiar din ei înșiși, ei pătrunseră atunci în întunericul supra-luminos, în care Dumnezeu petrece (Psalmii 17:12) și „închizând ușa simțurilor lor”, ei primiră revelația Tainei Treimii, care este mai presus de orice afirmație și de orice tăgăduire (Teologia mistică a Sfântului Dionisie Areopagitul a fost aplicată Tainei Schimbării la Față în principal de către Sf. Grigore Palama).

Încă insuficient pregătiți revelației unor asemenea taine, căci nu trecuseră încă prin încercarea Crucii, Apostolii se înspăimântară cumplit. Dar când își ridicară capetele, îl văzură pe Iisus, singur, redevenit ca mai înainte, Care se apropie de ei și îi liniști. Apoi, coborând din munte, El le ceru să nu vorbească nimănui de cele ce văzuseră, până când Fiul Omului nu se va scula din morți.

Sărbătoarea Schimbării la Față este deci prin excelență aceea a îndumnezeirii naturii noastre omenești și a participării trupului nostru trecător la bunurile veșnice, care sunt mai presus de fire. Înainte chiar de a îndeplini Mântuirea noastră prin Patimile Sale, Mântuitorul arată atunci că scopul venirii Sale în lume era tocmai să aducă pe tot omul la contemplația slavei Sale dumnezeiești. Din acest motiv sărbătoarea Schimbării la Față i-a atras în mod deosebit pe călugări, care și-au închinat întreaga viață căutării acestei lumini.

Numeroase Mănăstiri au fost închinate acestei Sărbători, mai ales după controversa isihastă din secolul XIV, despre natura luminii din Tabor și despre contemplație. De notat de asemenea că, după o tradiție care circula pe vremea iconoclasmului, prima Icoană, scrisă de înșiși Apostolii, a fost aceea a Schimbării la Față. E vorba desigur mai puțin de un fapt istoric cât de o interpretare simbolică, prezentând legătura intimă întreținută de tradiția Bisericii între arta Icoanei și această Sărbătoare a vederii lui Hristos întru slavă.

Prăznuirea sărbătorii

În seara de dinaintea sărbătorii se ține Vecernia Mare iar a doua zi dimineața se slujește Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur, precedată, de obicei, de Utrenie.

Slujba Vecerniei cuprinde citiri din: Ieșirea 24:12-18, 33:11-23, 34:4-6, 8; I Regi 19:3-9, 11-13, 15-16. Utrenia cuprinde citiri din: Luca 9:28-36, iar Sfânta Liturghie din: II Petru 1:10-19; Matei 17:1-9.

Se crede că Schimbarea la Față a Mântuitorului a avut loc în timpul Sărbătorii Corturilor (Sucot) și astfel prăznuirea acesteia în Biserica Creștină devine împlinirea prin Noul Testament a sărbătorii Vechiul Testament. În prezent, prăznuirea are loc în 6 august, cu patruzeci de zile înainte de Înălțarea Sfintei Cruci. Așa cum Petru, Iacov și Ioan au văzut transfigurarea înainte de răstignire astfel încât ei să afle cine este cel care va suferi pentru ei, Biserica leagă aceste două praznice pentru a-i ajuta pe credincioși să înțeleagă misiunea Mântuitorului și faptul că suferința Lui a fost voluntară și pe deplin acceptată.

Pe vremuri, sărbătoarea Schimbării la Față se situa în Postul Mare, dar a fost considerată o sărbătoare prea veselă pentru perioada respectivă. Sfântul Grigorie Palama, un mare propovăduitor al înțelesurilor Schimbării la Față este prăznuit în zilele noastre într-una din Duminicile Postului Mare.

Odovania praznicului se face la 13 august, când se cântă slujba completă a sărbătorii (iar slujba sfântului Maxim Mărturisitorul este mutată pe 12 august).

Tradiții

În Grecia și România, anotimpul recoltelor începe, în mod tradițional, în ziua Schimbării la Față. Strugurii, în special, nu se mâncau înainte de 6 august. În unele parohii, primii struguri sunt aduși la biserică pentru a fi binecuvântați și împărțiți enoriașilor.

sursa:orthodoxwiki.org

6 august 2022 0

2 Iunie 2022 – Înălțarea la Cer a Domnului Nostru Iisus Hristos

Înălțarea Domnului este o mare sărbătoare creștină, care comemorează înălțarea la cer a lui Iisus Hristos, la 40 de zile după Învierea Domnului.

Potrivit Faptele Apostolilor 1:1-1:11, Isus, după Înviere, S-a arătat apostolilor timp de 40 de zile, după care S-a înălțat la cer, de față cu ei.

Rezumate în trei puncte, pentru creștini Înălțarea semnifică:

Înălțarea lui Hristos marchează intrarea definitivă a umanității lui Isus în domeniul ceresc al lui Dumnezeu, de unde va veni iarăși, dar care până atunci îl ascunde privirilor oamenilor.
Isus Hristos, Capul Bisericii, merge înaintea noastră în Împărăția glorioasă a Tatălui, pentru ca noi, mădularele Trupului său, să trăim în speranța că într-o zi vom fi pe vecie cu El.
Isus Hristos, intrând o dată pentru totdeauna în sanctuarul cerului, mijlocește necontenit pentru noi, fiind Mijlocitorul care ne asigură necontenit revărsarea Spiritului Sfânt.

Istoric

În unele țări din Europa occidentală, dacă Înălțarea nu este sărbătoare legală, celebrarea liturgică se transferă în duminica imediat următoare.

sursa: Wikipedia

2 iunie 2022 0

21 Mai – Sfinții Împărați Constantin și Elena

Pe 21 mai, credincioşii ortodocşi şi catolici îi sărbătoresc pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena. Perioada în care au domnit a fost cunoscută ca “Epoca de aur”. Datorită lor, creştinismul a devenit religie permisă, jertfele sângeroase au fost interzise şi duminica a fost stabilită zi de odihnă în Imperiul Roman.

n calendarul popular, sărbătoarea Sfinţilor Constantin şi Elena este o sărbătoare a păsărilor de pădure, numită Constantin Graur sau Constantinul Puilor. În această zi, păsările de pădure încep să-şi înveţe puii să zboare, după ce li s-a dezlegat glasul la Vlasie (11 februarie), s-au împerecheat şi şi-au construit cuiburile la Dragobete (24 februarie).

Sfinţii Constantin şi Elena, „cei întocmai cu Apostolii”, sunt pomeniţi în Biserica Ortodoxă pe 21 mai. Sărbătoarea Sfinţilor Constantin şi Elena este strâns legată de taină şi puterea Sfintei Cruci, semnul central al religiei creştine.

Cercetători sunt de părere că deciziile împăratului Constantin în favoarea creştinismului s-au datorat mai ales mamei sale, Elena, care, „cu mână de fier şi credinţă tare”, s-a aflat în permanenţă în umbra unicului său fiu.

În calendarul popular, sărbătoarea Sfinţilor Constantin şi Elena este o sărbătoare a păsărilor de pădure, numită Constantin Graur sau Constantinul Puilor. În această zi, păsările de pădure încep să-şi înveţe puii să zboare, după ce li s-a dezlegat glasul la Vlasie (11 februarie), s-au împerecheat şi şi-au construit cuiburile la Dragobete (24 februarie).

Flavia Iulia Helena s-a născut în provincia Bitinia, ca fiică a unui hangiu. Ea s-a căsătorit în anul 270, când avea 16 ani, cu generalul roman Constanţiu Chlorus, iar în 272 l-a născut pe Constantin, în localitatea Naissus (în Serbia de astăzi).

În 293, împăratul Diocleţian i-a poruncit lui Constanţiu să divorţeze şi l-a numit Cezar pentru Imperiul Roman de Apus. În această calitate, el s-a căsătorit cu Teodora, fiica vitregă a împăratului Maximian, cu care a avut încă şase copii. Elena nu s-a recăsătorit şi a trăit în umbră, departe de atenţia publică, dar aproape de fiul său, pe care l-a sprijinit cu dragoste şi afecţiune.

În anul 306, fiul său a fost proclamat de armata romană drept august al imperiului, imediat după moartea lui Constanţiu Chlorus. El şi-a readus mama la curtea imperială, conferindu-i titlul de „Nobilissima Femina” (Doamnă prea nobilă). În anul 325, Constantin i-a oferit mamei sale cea mai mare distincţie pe care o putea primi o femeie, aceea de „Augusta”.

În anul 325, Sfânta Elena a plecat într-o expediţie la Ierusalim, pentru a găsi Sfânta Cruce pe care fusese răstignit Iisus Hristos. În acele vremuri, Ierusalimul se afla în reconstrucţia începută de împăratul roman Adrian, după dezastrul produs de revolta iudaică din anul 70.

Împăratul Adrian construise la mormântul lui Iisus Hristos, aproape de Golgota, un templu păgân închinat zeiţei Venus.

Locul era cel mai indicat pentru începerea căutărilor, aşa că Elena, însoţită de Macarie, episcopul Ierusalimului, au hotărât dărâmarea templului şi efectuarea săpăturilor, care să scoată la lumină cel mai cinstit obiect creştin.

În urma acelor săpături au găsit trei cruci, dar nu puteau să o identifice pe cea pe care fusese răstignit Iisus, de aceea le-au atins de un mort. Acesta ar fi înviat în momentul în care a fost atins cu Crucea Domnului, potrivit unor tradiţii.

Episcopul Macarie a arătat crucea mulţimilor adunate şi, de atunci, se prăznuieşte până astăzi Înălţarea Sfintei Cruci la 14 septembrie. Împărăteasa Elena a luat cu ea o parte din Crucea Domnului, precum şi piroanele care ar fi fost folosite la răstignirea lui Iisus, pe care le-a pus în capela palatului.

În perioada petrecută la Ierusalim, împărăteasa Elena a început construcţia unor biserici la mormântul Domnului (Biserica Învierii), în Betleem sau pe muntele Măslinilor.

După ce şi-a petrecut ultima etapă a vieţii la locurile sfinte, Elena a murit în anul 330. Sicriul ei, o adevărată bijuterie artistică, poate fi admirat la Muzeul Vaticanului.

Sfânta Elena s-a bucurat dintotdeauna de o evlavie deosebită din partea creştinilor. Numele ei, care se traduce ca „făclie”, „torţă”, „strălucirea soarelui”, este purtat de nenumărate credincioase.

În cinstea ei s-au ridicat biserici, mănăstiri, aşezăminte teologice sau sociale. Ea a fost şi rămâne un simbol de puritate, dragoste părintească, nădejde şi credinţă autentică.

Pentru grija pe care a arătat-o săracilor şi oamenilor simpli, pentru preocuparea faţă de problemele creştinismului, dar şi pentru evlavia şi credinţa puternică, împărăteasa Elena este cinstită ca sfântă în întreaga creştinătate.

Sfânta Elena este şi ocrotitoarea arheologilor, datorită demersului ei de a căuta crucea pe care a fost răstignit Iisus Hristos.

În decursul domniei sale, Sfântul Constantin cel Mare a luat o serie de hotărâri care au schimbat soarta creştinismului.

Astfel, în anul 312 a avut loc bătălia de la Podul Vulturului, în care Constantin l-a învins pe Maxenţiu.

Istoricul Eusebiu de Cezareea, biograful lui Constantin, şi apologetul Lactanţiu au descris viziunea pe care împăratul a avut-o înainte de luptă. El a văzut pe cer, ziua, o cruce luminoasă, deasupra soarelui, cu inscripţia „in hoc signo vinces” (prin acest semn vei învinge).

Noaptea, i s-a arătat Iisur Hristos în vis, cerându-i să pună pe steagurile armatei sale Sfânta Cruce, ca semn protector în lupta care urma. Acest steag care purta însemnul creştin s-a numit labarum. Convertirea împăratului Constantin la religia creştină este legată de foarte mulţi cercetători de acest eveniment.

În ianuarie 313, împăratul Constantin cel Mare a dat un act prin care creştinismul a devenit „religio licita”, adică religie permisă, la fel ca celelalte religii din imperiu. Mai mult, convins de valoarea religioasă şi morală a doctrinei creştine, a recomandat-o tuturor.

Însă Constantin nu a declarat creştinismul religie de stat, cum greşit se afirmă uneori. Acest pas a fost făcut în anul 380, de împăratul Teodosie cel Mare.

În anul 325, Împăratul Constantin cel Mare a convocat primul Sinod Ecumenic, în localitatea Niceea (în Turcia de astăzi). Având ca prioritate păstrarea unităţii Imperiului Roman, împăratul i-a chemat pe toţi episcopii bisericii pentru a se hotărî în problema ereziei lui Arie.

Acesta susţinea că Iisus Hristos nu este fiul lui Dumnezeu, ci este „prima creatură a Tatălui”.

La acest sinod au participat, conform tradiţiei, 318 părinţi, printre care sfinţii Atanasie cel Mare, Nicolae al Mirelor, Spiridon al Trimitundei, Pafnutie Egipteanul şi Osiu de Cordoba.

Sinodul a stabilit „dumnezeirea Fiului”, compunând totodată primele şapte articole din Crez, a fixat data Paştilor (prima duminică după lună plină, după echinocţiul de primăvară) şi a dat 20 de canoane referitoare la disciplina bisericească.

La sfârşitul lucrărilor, când Osiu de Cordoba a rostit pentru prima oară Crezul, Constantin a spus: „Da, acesta este adevărul. Nu sunt teolog, dar simt că aici este adevărul. Sunt convins că nu voi l-aţi făcut, ci Dumnezeu care a lucrat cu voi”.

În aceeaşi perioadă, împăratul Constantin a construit o cetate impresionantă pe malul stâng al Bosforului, pe locul vechii cetăţi Bizantion.

Cetatea, care îi va purta numele (Constantinopol), a devenit noua capitală a imperiului, care a rivalizat cu vechea Romă.

Aici a fost zidită măreaţa catedrală închinată Sfinţilor Apostoli.

Pe lângă aceste măsuri, împăratul Constantin a dat o serie de legi prin care a venit în ajutorul creştinilor.

În 312 a generalizat duminica drept zi de odihnă în întregul imperiu, în 317 a început să bată monedă cu monograma creştină, i-a scutit pe preoţii bisericii de impozite şi de armată, a interzis practicarea jertfelor sângeroase şi a oferit creştinilor edificii imperiale pentru practicarea cultului.

Împăratul Constantin cel Mare a fost botezat pe patul de moarte de episcopul Eusebiu de Cezareea, biograful şi apropiatul său. A murit la scurt timp, în Nicomidia, şi a fost înmormântat în Constantinopol, în biserica ctitorită de el.

Tradiţii şi semnificaţia numelor

În tradiţia populară se vorbeşte despre împăraţii Constantin şi Elena ca despre părinţii Sfintei Cruci.

În calendarele populare, această zi era cunoscută mai degrabă sub numele de „Constantin Graur” sau „Constantinu Puilor”, pentru că, din această primă zi a verii, păsările din pădure încep să-şi înveţe puii să zboare, după ce li s-a dezlegat glasul la Vlasie (11 februarie), s-au împerecheat şi şi-au construit cuiburile la Dragobete (24 februarie).

Oamenii trebuie să ţină sărbătoarea, pentru ca puii din gospodărie să nu fie mâncaţi de ulii.

În această zi există o serie de obiceiuri şi superstiţii, care fac referire la vara ce urmează.

Astfel mulţi agricultori nu lucrează, pentru a evita pagubele aduse holdelor de păsările cerului.

În unele regiuni ale ţării este ultima zi în care se mai poate semăna porumb, ovăz şi mei, deoarece, în popor, se vorbeste ca tot ce se seamana dupa aceasta zi se va usca;

Podgorenii respectă ziua de Constantin Graur în ideea că, dacă vor munci, graurii le vor distruge strugurii.

Ziua de Sfântul Constantin şi Elena este ziua în care păstorii hotărăsc cine le va fi baci, unde vor amplasa stânele şi cine le va păzi pe timpul păşunatului.

Un alt obicei spune că femeile, pentru a alunga duhurile rele şi necurate, tămâie şi stropesc cu aghiasmă. Pentru a se apăra de forţe malefice, ţăranii aprind un foc mare şi stau în jurul lui, iar prin acest foc obişnuiesc să treacă şi oile, pentru a fi ferite de rele pe timpul cât vor sta la stână.

Numele Constantin este de origine latină şi vine de la constans, constantis („constant”, „ferm”). Elena – stravechiul nume Helene este explicat de unii prin gr. helane („torţă”, „făclie”, dar şi „foc sacru”, la sărbătorile numite Heleneia, dedicate zeiţei Artemis), iar de alţii prin gr. hele „lumina arzătoare a soarelui”.

sursa: alba24.ro Continuă lectura „21 Mai – Sfinții Împărați Constantin și Elena” →

21 mai 2022 0

Învierea Domnului Nostru Iisus Hristos – 24 aprilie 2022

Originea sarbatorii Sfintelor Pasti

Deoarece Invierea din morti a Domnului Iisus Hristos este semnul biruintei Sale si garantia mantuirii noastre, era firesc ca inca de la inceput comemorarea acestei invieri sa constituie una dintre sarbatorile cele mai importante ale crestinatatii. La cateva zile dupa intrarea Sa solemna in Ierusalim, Mantuitorul a fost judecat si rastignit, a murit pe cruce si a fost pus in mormant. Dupa trei zile, adica duminica dis-de-dimineata, El a inviat ca un biruitor, cu puterea dumnezeirii Sale, ca sa plineasca Scriptura si cele hotarate de iconomia divina pentru mantuirea neamului omenesc.

Cultul crestin, indeosebi cel ortodox, implineste prin aceasta „a sambetelor imparateasa si doamna, al praznicelor praznic si sarbatoare a sarbatorilor”, nu numai o simpla comemorare istorica, ci retraieste intreaga drama zguduitoare a mortii si invierii lui Hristos, ca prin aceasta crestinii sa-si insuseasca invatatura Domnului si lucrarea mantuitoare a Fiului lui Dumnezeu intrupat. Acest caracter special al sarbatorii invierii Domnului nostru Iisus Hristos se observa foarte bine in slujbele legate de aceasta sarbatoare.

Dupa parerea celor mai multi exegeti si istorici bisericesti, invierea Domnului a avut loc in prima duminica de dupa Pastile iudeilor din anul 33 al erei crestine. E stiut ca Pastile evreilor (Pascha) se serbau in seara zilei de 14 Nisan. Nisan sau Abib fiind prima luna a anului evreiesc, care incepea la luna noua de dupa echinoctiul de primavara, data de 14 Nisan coincidea deci cu prima luna de dupa echinoctiu (vezi s Exod XII, 6 XVIII, 27 ; Lev, XXIII, 5-8 ; Numeri IX, 2-6 ; XXVIII, 16, 17 ; Deut. XVI, 18).

Obiectul acestei sarbatori crestine este, deci, inca de la inceput, amintirea vie a patimii, a mortii si a invierii Domnului nostru Iisus Hristos, Care s-a facut „incepatura a invierii celor adormiti” (I Cor. XV, 20).

Parintele Aruppala Gheevarghis

sursa: CrestinOrtodox.ro

24 aprilie 2022 0

Sfântul Ierarh Nicolae – 6 Decembrie 2021

Sfantul Ierarh Nicolae s-a nascut in localitatea Patara din Asia Mica, in a doua jumatate a secolului al III lea. Participa in calitate de episcop la primul sinod ecumenic tinut la Niceea in anul 325. Sinodul a condamnat erezia lui Arie, conform careia Iisus Hristos nu este Fiului lui Dumnezeu, ci doar un om cu puteri supranaturale. La acest sinod este recunoscut drept un mare aparator al ortodoxiei. Atat de puternic a argumentat Nicolae si atat de incapatanat a fost Arie, incat, ingrijorat de ruptura care se putea face in Biserica, viitorul sfant i-a dat ereticului o palma in cadrul sinodului. De la palma Sfantului Nicolae a ramas obiceiul ca, in 5 decembrie, celor neascultatori sa li se dea o joarda in semn de avertisment.
In colindele romanesti se canta, in plina iarna, despre florile dalbe, flori de mar. Daca ne intrebam de ce de mar, trebuie sa stim ca batranii nostri cunosteau ca acea joarda a Sfantului Nicolae trebuie sa fie una de mar, iar daca aceasta, pusa in apa, va inflori pana la Nasterea Domnului, insemna ca sfantul a mijlocit pentru iertarea celui caruia i-a dat crenguta flori albe.

Sfantul Nicolae a avut masura lucrurilor atat de buna, incat a stiut ca dupa mustrare se cere mangaiere si ca incercarile vietii pot fi pentru unii prea apasatoare. A daruit mult saracilor, a linistit pe intristati, a vindecat cu putere de la Dumnezeu pe bolnavi, aratand lumii slava Tatalui ceresc. A ramas in seama ierarhului Nicolae o poveste adevarata, dureroasa si miscatoare. Zic cei vechi ca, intr-o zi, a aflat Sfantul Nicolae despre un tata din cetatea Mira care, de durere ca nu are zestre suficienta sa-si marite cu cinste fiicele, planuia sa le ia zilele si apoi sa se omoare, ca nu cumva fetele sale sa fie nevoite sa ajunga batjocura barbatilor avuti. Miscat de durerea tatalui si ingrijorat de soarta fetelor si a batranului, Sfantul Nicolae a poruncit slugilor sale sa ia cateva pungi cu galbeni si sa le strecoare in casa familiei aceleia.

Moare in anul 340, iar din anul 1087, moastele sale se pastreaza la Bari, in sudul Italiei.

Sfantul Nicolae – etimologia

Nicolae este unul dintre numele personale cele mai indragite si mai raspandite. El este format din cuvintele grecesti: nike – victorie, biruinta si laos – popor, si are intelesul de „om ce face parte dintr-un popor victorios”. Sarbatoarea lui are si numele de Sin Nicoara, o posibila derivatie din „Sanctus Nicolaus”.

Sfantul Nicolae – Mos Nicolae

In traditiile romanesti Mos Nicolae are atributii straine de statutul sau ierarhic: apare pe un cal alb, aluzie la prima zapada care cade la inceputul iernii, pazeste Soarele care incearca sa se strecoare pe langa el spre taramurile de miazanoapte pentru a lasa lumea fara lumina si caldura, ajuta vaduvele, orfanii si fetele sarace la maritat, este stapanul apelor si salveaza de la inec corabierii si apara soldatii pet imp de razboi.

De Sfantul Nicolae peste 800 000 de romani isi sarbatoresc ziua numelui

Peste 800.000 de romani isi sarbatoresc onomastica de Sfantul Nicolae. Din totalul persoanelor care poarta aceste nume, aproape 538.500 sunt barbati (Nicolae, Niculai, Nicusor, Niculae, Nicu, Nicula, Nicoara), iar aproximativ 280.000 sunt femei (Nicoleta, Niculina, Neculita, Nicolina, Nicola)”.

Dintre aceste prenume, cel mai raspandit este Nicolae/ Nicolaie, apartinand unui numar de 353.415 barbati, urmat de Nicoleta, prenumele a 191.030 de femei.

sursa: CrestinOrtodox.ro

6 decembrie 2021 0