„Iubeşti viaţa? Atunci nu risipi ca un nesăbuit timpul, căci din timp este făcută viaţa!”
Benjamin Franklin (1706-1790)
„Omul care pune o întrebare este prost pentru un moment. Omul care nu întreabă va fi prost toată viața.”
Confucius (551î.Hr.-479î.Hr.)
„Viaţa este un trandafir: fiecare petală este o iluzie, iar fiecare spin e o realitate.” —
Alfred de Musset (1810-1857)
„Între oameni există unii care n-au depășit cu mult forma de existență animală sau de plantă.” Emil Cioran (1911-1995)
„Nu este momentul să te gândești la ceea ce nu ai. Gândește-te la ce poți face cu ceea ce ai.” Ernest Hemingway (1899-19610)
„Biruinţa nu-i obligatorie. Obligatorie e lupta.”
Nicolae Steinhardt (1912-1989)
„Să-ți trăiască franțuzoaica!”
Iată o expresie bucureșteană ce își are tâlcul său îndepărtat.
La început de secol (XX, n.n.) capitala trăia sub influența franceză. Deși Carol I adusese cu sine o echipă de tehnicieni, medici, farmaciști, muzicieni și chiar mărunți meșteșugari specializați, publicul continua să se orienteze tot către Franța, a doua patrie. Cu rare excepții, – studii filosofice, muzicale, inginerești, – clasa conducătoare și burghezia în general, își îndrepta privirea către Paris pentru completarea unei instrucții superioare ce la noi în țară nu atinsese încă nivelul occidental din pricina vitregiei vremurilor, provocată de neîntreruptele ocupații străine.
Francofilia se manifesta cu deosebire în câmpul modei. Cu toate că, prin venirea noului rege de origină străină, se introducea în mod oficial ținuta apuseană în ce privește înbrăcămintea, înlocuind definitiv reziduurile caftanelor ori hlamidelor orientale și deși bărbații învesțmântați occidental erau denumiți „îmbrăcați nemțește” sau cu haine ori strae nemțești (iar nu franțuzești sau englezești), totuși Parisul constituia o adevărată aspirație atât pentru bărbați, dar mai cu seamă pentru femei. Ca să atragă clientela, marile case bucureștene de croitorie și pălării pentru cocoane purtau în mod obligatoriu inscripții franceze. Chiar dacă proprietara se va fi chemat cu nume neaoș terminat în „escu”, profesiunea era totuși înscrisă pe firma dela poartă cu subtitlul „Maison de Couture”, „Robes et Manteaux” sau „Modes”: Madame Stropșescu – Robes et Manteaux, sau Madame Caltaboșeanu – Modes; iar pe strada Cometa era, în copilăria mea, un negustor pe care îl chema nici mai mult nici mai puțin decât Georges Cacalețeanu – Coiffeur pour Dames. Franțuzești. Până și omul de periferie, mahalagiul, sau chiar țăranul cosmopolit din județul Ilfov nu se mai mulțumea să spună bună-ziua, bună-seara și mulțumesc, ci te saluta cu „bonjurică”, „bonsoar”, „orevoà”, adăugând câte un „mersi” sau chiar „mersim” când voia să fie mai acătării. Alteori, când trebuia să plătească, se scuza că nu are un „franc” în buzunar sau măcar o „santimă„.
Îmi amintesc de un caz tipic de molipsire franceză în acest „social life” bucureștean. În fostul edificiu Crețulescu, în a cărui incinta se găsea și faimoasă biserică a „lumii bune”, situată pe Calea Victoriei, peste drum de palatul regal, se afla, pe lângă alte magazine, și unul de pălării al francezului Jobin, împământenit la noi către încheierea veacului trecut (XIX, n.n.). Alături de ceilalți confrați de pe Podul Mogoșoaei, faimoșii Georges, Philips, Fain & Melik, Rubens, decreta moda bărbătească la pălării. Dar Jobin se impusese mai mult decât concurența pentru că, în afară de „furnizor al curții regale”, fusese primul a introduce la noipălăria înaltă(chapeau haut-de-forme) și clackul, ce făceau parte din ținuta de gală obligatorie, completând fracul, smokingul, jacheta sau redingota. Oamenii de Stat, miniștrii, personalitațile importante ale epocii nu găseau întru început această pălărie protocolară decât la magazinul lui Jobin. Devenise atât de popular printre bucureșteni încât noțiunea „pălăriei înalte” s’a confundat până la urmă cu numele negustorului ce o introdusese, transformându-se în neologismul joben, înscris oficios în limba română. La reuniunile mondene, balurile, recepțiile oficiale, se indica ținuta de rigoare pe invitație cu recomandația vestimentară: „frac, clack sau țilindru, mănuși albe”. Însă la seratele de categoria mai dărâmată sta scris: „Ținuta obligatorie: Smoching, joben, mănuși albe„.
***
Era un alt sector ce dorea să imite în oarecare măsura Parisul, anume acela al variété-ului, café-ului chantant și cabaret-ului. Bineînțeles că și pe acestea cetățeanul de rând le românizase articulându-le „ca la noi”:varieteu, cafeu, șantan. În special „șantanul” avea sens pejorativ, iar biata cântăreață, chanteuse sau diseuse devenită „șanteză”, reprezenta un pericol pentru soțiile legitime ale micei sau marei burghezii. Întreg programul sălilor de variétés se alcătuia din numere importate. Acrobații și prestidigitatorii veneau din Italia însă dansatoarele și cântărețele coborau direct dela Paris. Natural, erau de categorie ceva mai… șubredă, fiindcă marile vedete de tip Mistinguette nu începuseră să ne viziteze. Soseau totuși femei cu mult farmec, precum de obicei întâlnești în corpul de balet fete mai frumoase decât prima balerină. Erau elegante, aducând cu sine acel „nu știu ce” parisian, tulburător ca și parfumurile franțuzești. Odată programul terminat, cu învoirea localului, aceste „chanteuse” ori dansatoarele luau loc la masa publicului, transformându-se în „dame de consumație”. Dacă în nemțește „eine Dame” definește o cocoană în înțelesul cuvântului, în românește cuvântul „damă” înfățișează femeia ușuratecă, derivând dela aceste „șanteze” cari voiau să fie cocoane dar nu reușeau întotdeauna. Multe dintre ele exercitau însă cu farmec și dexteritate o profesiune în care strălucește „gheisha” japoneză.
Bineînțeles că în localurile dubioase și femeile erau dubioase. Având un procentaj la băutura consumată, bietul client, mai ales provincial, care nu băuse decât o sticlă-două de șampanie, se pomenea cu patru-cinci golite sub masă. Dacă încerca să protesteze, „dama de consumație” îi șoptea discret la ureche: „Chéri, nu șade frumos să faci scandal. Râde lumea de noi. Hai, fii cavaler și plătește”. Și așa se ducea leafa cavalerului pe o lună.
Continuă lectura „Frumoasa mea cu ochii verzi! (partea a IV-a)”
În copilărie avusesem o profesoară de franceză în casă. O bătrână domnișoară de excelentă condiție, Olga Delvecchio, italiancă a cărei limbă maternă era franceza. Fusese perceptoarea copiilor familie Lahovary, care aveau locuința la capătul străzii Grigore Alexandrescu, peste drum de Conu Petrache Carp, și nu prea departe de noi. Pensionată de aceștia, acceptase propunerea tatălui meu de a locui la noi, ocupându-se de educația odraslelor, patru la număr, mai cu seamă de a întovărăși pe surorile mele, fie la țară, fie în oraș, prin lume. Ajunsei să fiu în curând slăbiciunea acestei „mademoiselle Olga”, precum îi spuneam noi. Căzuse cu dragostea pe mine și mă punea să învăț mai mult decât pe frații mei, spre disperarea tovarășilor de joacă, ce mă strigau din stradă la bile, țurcă sau arșice.
Am plecat în 1916 cu cercetașii pe front în primul război mondial. La înapoiere nu am mai găsit-o pe mademoiselle Olga. De teama nemților – v’am spus că era domnișoară -, se mutase undeva la țară, la o moșie a Lahovăreștilor, foștii ei protectori. Venea din când în când în București și atunci ne vizita. Întâlnirea cu mine era pentru ea o adevărată sărbătoare. Devenisem un tânăr în toată puterea cuvântului, ieșeam să o conduc la braț vorbindu-i tot timpul franțuzește, cu teama de a fi violent contrazis, atunci când i se părea că vreo expresie nu este la locul ei. Trecură după aceia ani după ani și nu am mai văzut-o. Viața mă prinsese în vârtejul ei și într’o bună zi fusei trimis de către mai marii țării într’un așa zis domiciliu obligatoriu la Tismana, Miercurea Ciucului și Vaslui, pentru vina de a fi opus rezistență „unor manevre regale” fără scopuri militare.
Când am revenit în Capitală, după un an, mi-am reluat locul în sânul restrâns al familiei. Tată-meu murise de mult, o soră la fel, o alta se căsătorise. Locuiam cu mama și cu fratele meu în strada Vasile Alecsandri, aproape de Piața Romană.
Într’o bună zi, prin Aprilie din 1940, ne-am pomenit cu mademoiselle Olga. Cetise în ziar despre punerea mea în libertate și venise să mă îmbrățișeze. Plângea și nu îi venea să creadă ochilor că trăesc. Biata Olga! Ce mult îmbătrânise! E drept că și eu aveam păr alb, poate chiar mai mult decât ea. Însă nu număram decât 35 de ani, iar dânsa 74. Își păstrase vie inteligența și umorul, dar mergea anevoe, cu mare greutate. Apoi o persecuta groaza de moarte. Altminteri, la fel de drăguță și atentă ca și pe vremuri, în 1914. Îmi făcea și astăzi observații, întocmai ca în copilărie.
Grație legăturilor cu câteva bune familii, reușise să se instaleze în „azilul de bătrâni Zoe Slătineanu” din Calea Dorobanților, în fața străzii Nisipari. Era o admirabilă instituție datorată boerilor Slătineni, rezervată unor doamne din familii cu nume mari în trecutul țării, care se retrăgeau acolo de vitregia vremurilor. Averi pierdute în petreceri și jocuri de noroc sau, uneori, simpla dorință a celor tineri de a se debarasa de cei mai în vârstă, atrăgeau internarea în acest nobil așezământ a unor venerabile pensionare ce își sfârșeau viața între cei patru păreți ai odăiței, vizitate din ce în ce mai rar de către membrii familiei.
– Vrei să mă întovărășești până la azil? Mi-e teamă să traversez singură strada.
– Cum să nu, madmoiselle Olga! Cu dragă inimă. Oare nu sunt eu iubitul dumitale?
M’a prins de braț și încet încet ajunserăm în fața azilului.
– Am o rugăminte. Dorești să intri câteva clipe? Le-am vorbit atât de mult pensionarelor de dumneata, încât toate ar vrea să te cunoască. De altfel îți știu muzicile pe de rost, fiindcă ne-a dăruit cineva un aparat de radio.
Mărturisesc că nu mă prea seducea o vizită la azilul de bătrâni, după un an de lagăr. Mi-era dor de viață, de tinerețe, de soare.
Am intrat cu Olga pe coridoarele întunecoase ale clădirii cu aer de mânăstire. Din ușile ce se deschideau ne priveau figuri aristocratice, profiluir distinse, purtând vestigii de suferință sau resemnare, de înfrângeri și prăbușiri.
– Vă prezint pe tânărul meu prieten și iubit, Nellu Manzatti, compozitorul. Doamna cutare, domnișoara cutare, cutare.
Nume alese, cu rezonanță grea ca plumbul. Dar atât doamnele, cât și domnișoarele, erau peste închipuire de bătrâne. Nimeni sub șaptezeci de ani. Nu știu dece îmi făcusem iluzia că, totuși, o rază de tinerețe s’ar fi putut strecura chiar într’un azil de bătrâne și că voi întâlni vreo coniță mai tânără, vreo față seducătoare. Mă înșelasem. În afară de mine, adevărat copilandru în mijlocul acelei reuniuni centenare, doar anii, nespus de mulți la număr, mă înconjurau ca un zid de cetate.
La vederea mea, pensionarele se retrăgeau cu stângace reminiscențe de cochetărie, aranjându-și părul despreliti sau ținuta neîngrijită.
– Veniți sus, le spuse Olga, în camera doamnei Niculescu-Burchi. Vom sta de vorbă. V’am adus tinerețea în casă!
Apoi, adresându-se mie:
– Te voi prezenta acum celei mai bătrâne pensionare. Are aproape 90 de ani și se află aici, abandonată de familie, de mai bine de 40 de ani. Este o femeie excepțională.
M’a cuprins un sentiment de groază de care îmi era rușine, dar pe care îl acuzam totuși. Încercam o senzatie de sufocație, ca și atunci când îți intră fum mult în plămâni. Mă simțeam de-a dreptul strivit de vârstele ce mă înconjurau, totalizând câteva secole.
– Uite ce este, mademoiselle Olga, voi reveni altădată, fiindcă acum sunt foarte grăbit. Gândește-te că am lipsit un an din București și am atâtea de făcut!
– Te rog, rămâi! Acordă-mi această imensă plăcere, mie și prietenelor mele!
Continuă lectura „Frumoasa mea cu ochii verzi! (partea a III-a)”
O viață întreagă magistratul Cincinat dorise să ocupe un post în București. Prin formație și esența lui spirituală, aparținea Capitalei. Și totuși, în ciuda legăturilor cu Palatul, cu mai-marii țării, nimeni nu izbutise să-l transfere la București. Cel mai apropiat loc îl avusese la Buftea, unde acceptase postul de jude-supleant într’un biet sat, deși avea grad de Consilier de Curte, doar din dorința de a fi cât mai aproape de Capitală, unde venea zilnic cu bicicleta sau cu trenul.
Miniștrii de Justiție și colegii îl cam persecutau pentru că îi înțepa cu epigramele sale. De pildă, după ce ieșise dela o întrevedere cu un director al personalului, fost avocat, Cincinat îi dedicase o epigramă, care în niciun caz nu avea darul să-l flateze:
Fiindcă tăceam, deși cu rost,
Fabriciu mă crezuse prost.
Tot astfel eu l-am socotit,
Dar… numai după ce-a vorbit.
Un ministru de justiție avea o tânără amanta, căreia acelaș binevoitor epigramist îi consacrase următorul catren, ce i-a atras mutarea la Lerești de către înaltul personaj:
Dacă ți-aș face-o epigramă,
Tu ai ceti-o orișicui.
Dece nu pot să-ți fac, dudue,
Ceva, să nu spui nimănui?
Desigur că împungându-i, nu îi putea apropia pe superiori, cu atât mai mult cu cât inteligența și suplețea nu sunt întotdeauna virtuțile celui mai mare în grad. Astfel stând lucrurile, maestrul pereginase din loc în loc, prin sate și orașe de provincie, fără a-și împlini dorința ce-l ardea ca lingoarea, de a fi transferat în Capitală.
Printre cei ce rostiră discursuri la înmormântare, a impresionat cu deosebire bătrânul Jean Th. Florescu, fost, la rându-i, ministru de Justiție care, cu tonul grav, patetic, scanda în liniștea mortuară din capela cimitirului Bellu, o frază de tragică ironie, un adio sunând ca un reproș:
– În sfârșit, Cincinat, ți-ai văzut visul cu ochii! Ai fost transferat la București…
Plângea întreaga asistență. Doar maestrul parcă surâdea liniștit pe catafalc, cu rictusul încremenit în coltul gurii. Știa, pe semne, că acolo unde se duce nu mai există Capitală, nici magistratură: doar Câmpiile Elisee visate în nopțile lui de inspirație și chimere, iar unic și suprem judecător, bunul Dumnezeu.
După ce bulgării de pământ acoperiră pentru totdeauna pe cel ce ne fusese tovarăș de iluzii, nenoroc și bucurii, am pornit cu pasul greu către casă. Eram tulburat ca niciodată. Aveam și remușcări. De nenumărate ori dealungul prieteniei noastre, Cincinat îmi propusese să colaborăm. Sergiu Tănăsescu, Alexandru Leon, Ionel Fernic, izbutiseră cu melodiile lor să-i popularizeze câteva poeme ce se cântau de către toată suflarea românească.
Continuă lectura „Frumoasa mea cu ochii verzi! (partea a II-a)”
doinaflorescu 