„Astăzi am agățat o blondă:
-Ce zici, frumoaso, facem revelionul împreună?
-Sigur că da, când? la care eu am renunțat.”
„Un deputat își renova casa și când a auzit la ușă: A venit parchetul, s-a aruncat de la etaj.”
„Să nu ai încredere în oamenii care se trezesc devreme. Dacă sunt capabili de asta, sunt capabili de orice.”
Sfantul Stefan este praznuit de catre Biserica Ortodoxa in fiecare an pe 27 decembrie. Conform Noului Testament, Stefan se tragea din Ierusalim si avea origini iudeice. De asemenea, Sfantul Stefan este recunoscut ca fiind primul martir crestin care a fost condamnat de catre autoritatile Iudaice. Iisus Hristos l-a luat sub aripa sa, sa il urmeze pretutindeni si sa ia parte la faptele si minunile sale. Sfantul Stefan a fost numit Arhidiacon, functie care prevedea ca el sa ii conduca pe diaconi.
Dat fiind faptul ca rolul diaconului in biserica de odata era mult mai important decat cel din zilele noastre, Stefan a starnit atentia fariseilor. Acestia erau nemultumiti de faptul ca el incearca sa aduca oamenii de partea sa si sa ii converteasca la crestinism prin predicile despre invataturile lui Hristos. La putin timp dupa ce a devenit diacon, Stefan a fost dus inaintea Sinedriului, sub acuzatia de blasfemie la adresa lui Moise si a lui Dumnezeu. Interogat de catre Caiafa, cel care il judecase si pe Mantuitorul nostru Iisus Hristos, Stefan ii acuza pe cei care doreau ca el sa piara.
Gasit vinovat de blasfemie, Sfantul Stefan este condamnat la moarte prin lapidare. Odata ce afla sentinta, sfantul a avut o teofanie si le-a spus iudeilor: “Iata vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu”. A fost scos inafara cetatii si a fost ucis prin lapidare, devenind si primul martir care a fost ucis pentru ca a marturisit in fata tuturor credinta pe care o avea in Iisus. Inainte sa isi dea duhul si sa mearga la ceruri cere iertare pentru cei ce il omoara.
Locul unde era ingropat Sfantul Stefan a fost descoperit in anul 415, iar din anul 560 moastele sale se afla in cripta bisericii “San Lorenzo fuori le Mura” din Roma impreuna cu moastele arhidiaconului roman Laurentius.
Potrivit unei traditii stravechi, de Sfantul Stefan este bine sa aducem in casa icoana Sfantului, ajutandu-i astfel pe crestinii care sufera probleme de sanatate si pe cei care se judeca de foarte mult timp cu persoanele orgolioase.
In unele locuri din Muntenia gospodinele pregatesc asa-numitele Painici ale lui Stefan, facute in forme rotunde, dintr-un aluat foarte asemanator cu cel de cozonac. Se obisnuieste ca aceste painici sa se unga cu miere. De asemenea, painicile amintesc crestinilor de pietrele cu care a fost ucis Sfantul Stefan. Odata ce sunt sfintite de preot la biserica, painicile se impart copiilor sarmani.
Tot in aceasta zi este bine sa daruim icoana Sfantului nostru Stefan sau o candela noua aprinsa pentru sanatatea rudelor bolnave dar si pentru sporul casei. Tot ca un semn al iubirii, pretuirii si respectului pe care i-l purtam Sfantului martir Stefan este bine ca in aceasta zi persoanele certate sa se impace.
sursa: calendarulortodox.ro
Denumirea lunilor
Romanii au dat numele lui Iuliu Cezar și Augustus unor luni astfel: au rebotezat luna a cincea – Quintilis (luna martie fiind prima lună a anului) – Iulius (iulie) în 44 î.Hr. și luna a șasea – Sextilis – Augustus în anul al 8-lea al erei noastre. Și alte luni au fost rebotezate de diferiți împărați, dar noile nume nu au supraviețuit morții inițiatorilor schimbării. Caligula a redenumit a șaptea lună – September – Germanicus; Nero a redenumit Aprilis – aprilie – Neroneus, Maius – mai – numele de Claudius și Iunius – iunie – Germanicus; Domițian a redenumit September Germanicus și luna a opta – October – Domitianus. September a fost redenumit Antoninus și Tacitus. November – a noua lună – a fost redenumită Faustina și Romanus. Commodus a fost unic prin redenunirea tuturor lunilor după propriile lui nume: Amazonius, Invictus, Felix, Pius, Lucius, Aelius, Aurelius, Commodus, Augustus, Herculeus, Romanus și Exsuperatorius.
Mai mult timp decât nume efemerele date de împărații romani au rezistat numele introduse de Charlemagne. El a redenumit toate lunile denumirile agricole în vechea limbă germană. Aceste nume au fost folosite până în secolul al XV-lea și, cu unele modificări, până în secolul al XVIII-lea, astfel: Wintarmanoth (luna de iarnă – ianuarie), Hornung (bastard? – februarie), Lentzinmanoth (luna împrumutată – martie), Ostarmanoth (luna Paștelui – aprilie), Winnemanoth (luna pășunatului – mai), Brachmanoth (luna aratului – iunie), Heuvimanoth (luna fânului – iulie), Aranmanoth (luna recoltei – august), Witumanoth (luna lemnului – septembrie), Windumemanoth (luna culesului viei-octombrie), Herbistmanoth (luna ierbii – noiembrie), and Heilagmanoth (luna sfântă – decembrie).
Numărul de zile al lunilor
Conform învățatului din secolul al XIII-lea, Sacrobosco, schema originală a lunilor calendarului iulian era una foarte regulată, cu luni alternative scurte și lungi. Astfel, din ianuarie până în decembrie, numărul de zile ale lunilor era, pentru calendarul roman republican, următoarea:
- 30, 29, 30, 29, 30, 29, 30, 29, 30, 29, 30, și 29, totalizând 354 zile.
El credea că Iuliu Cezar a adăugat o zi fiecărei luni, cu excepția lunii februarie, în total de 11 zile în plus, anul ajungând astfel la 365 de zile. O zi suplimentrară putea să fie adăugată la februarie în anii bisecți:
- 31, 29 (30), 31, 30, 31, 30, 31, 30, 31, 30, 31, și 30.
El considera că Augustus a schimbat schema astfel:
- 31, 28 (29), 31, 30, 31, 30, 31, 31, 30, 31, 30, și 31,
dându-ne astfel modul neregulat al numărului de zile ale lunilor pe care îl avem și în zilele noastre. Motivul ar fi fost dorința ca lungimea lui Augustus să nu fie mai mică (și inferioară ca importanță) lui Iulius.
Deși această teorie este răspândită și în prezent, este aproape sigur că Sacrobosco a greșit. O pictură murală, care înfățișează un calendar roman republican, s-a păstrat până în zilele noastre, ceea ce confirmă faptul că lunile aveau o lungime neregulată încă mai înainte ca Iuliu Cezar să reformeze calendarul [2] astfel:
- 29, 28, 31, 29, 31, 29, 31, 29, 29, 31, 29, și 29
De asemenea, un lucru care nu s-a schimbat la trecerea de la calendarul roman la cel iulian au fost datele Nonelor și Idelor. În particular, Idele erau pe 15 (sau pe 13) ale lunilor martie, mai, iulie și octombrie. Acest lucru sugerează că lunile menționate mai sus au avut tot timpul 31 de zile în calendarul iulian. În sfârșit, teoria lui Sacrobosco este contrazisă de lungimea de 31 de zile a lunii Sextilis dată de papirusul egiptean din anul 24 î.Hr.
Numerotarea anilor
Metoda cea mai folosită de romani pentru identificarea anilor în scopul numerotării era să-i numească după cei doi consuli care își inaugurau consulatul în acel an. Din 153 a. Chr., ei își începeau mandatul pe 1 ianuarie, iar Iuliu Cezar nu a schimbat acest obicei. Anul acela era un an eponim (botezat cu numele unui magistrat). Anii romani au fost astfel numiți până la mandatul ultimului consul numit în 541. Romanii numărau mai rar anii de la fondarea fondarea orașului Roma, Ab Urbe condita (AUC) („De la intemeierea Romei”). Această metodă era folosită de istoricii romani pentru determinarea numărului de ani dintre două evenimente, nu pentru numirea datei calendaristice. Mai mult decât atât, istoricii foloseau date diferite pentru fondarea Romei. Fasti Capitolini, o inscripție care conține o listă a consulilor, publicată de Augustus, folosea ca dată a fondării 752 a. Chr.. Data folosită de Varro, 753 a. Chr., a fost adoptată de istoricii moderni. Editorii renascentiști adăugau data fondării Romei manuscriptelor pe care le publicau, dând falsa impresie că romanii își numerotau anii. Este de amintit că anul de fondare varronian nu a început pe 1 ianuarie, ci în Ziua Întemeietorului – 21 aprilie. Acest lucru împiedica biserica romana timpurie să sărbătorească Paștele după 21 aprilie, deoarece sărbătorile de Ziua Întemeietorului erau în dezacord cu sobrietatea Postului Mare.
Pe lângă anii consulari, romanii mai foloseau uneori și anii de domnie ai unui împărat. Anno Diocletiani, numiți astfel după Dioclețian, au fost folosiți de creștinii din Alexandria pentru a-și numerota Paștile de-a lungul secolului al IV-lea și al V-lea. În 537, Iustinian a hotărât ca, din acel moment înainte, data trebuie să includă numele împăratului, indicțiunea și numele consulului. Indicțiunea a făcut ca anul Bizantin să înceapă pe 1 septembrie. În anul 525, Dionisie cel Mic a propus sistemul anno Domini, care s-a răspândit treptat în Europa Occidentală creștină, după ce sistemul a fost adoptat de călugărul Beda Venerabilul. Anii au început să fie numerotați de la anul presupus al nașterii lui Isus, de 25 martie – Bunavestirea, pentru ca în curând această dată să fie schimbată pe 25 decembrie – Crăciunul, înapoi de Bunavestire în Anglia, pentru ca în Franța anii să fie numărați începând cu ziua de Paște.
De la calendarul iulian la calendarul gregorian
Calendarul iulian a fost folosit în Europa din timpurile Imperiului Roman până în anul 1582, când Papa Grigore al XIII-lea a promulgat calendarul gregorian, care a fost în scurtă vreme adoptat de majoritatea țărilor catolice. Țările protestante l-au adoptat ceva mai târziu, iar țările din Europa Răsăriteană l-au adoptat mult mai târziu, unele la începutul secolului al XX-lea. Rusia a folosit calendarul iulian până după Revoluția rusă, de aceea Revoluția din Octombrie a izbucnit în noiembrie, conform calendarului gregorian. În Rusia, calendarul iulian a suferit totuși o reformă sub Petru cel Mare (înainte deci de reforma completă de la începutul secolului XX), când s-a renunțat la numerotarea anilor de la (ceea ce creștinii credeau că este momentul care coincide cu) „facerea lumii”, adoptându-se ca moment de la care se numără anii nașterea lui Hristos, în plus tot atunci adoptându-se și convenția prin care anul începe pe 1 ianuarie, și nu la 1 septembrie, așa cum era cazul în vechiul calendar bizantin.
Deși țările din Europa Răsăriteană au adoptat calendarul gregorian până în 1923, bisericile lor naționale ortodoxe folosesc în continuare calendarul iulian. La Conferința interortodoxă de la Constantinopol din mai 1923, a fost propus un calendar iulian revizuit. Acest calendar este format dintr-o parte solară, care este și va fi similară cu calendarul gregorian până în anul 2800 și o parte lunară, cu ajutorul căreia se calculează astronomic Paștele la Ierusalim. Toate bisericile ortodoxe au refuzat partea lunară, continuând astfel sărbătorirea Paștelui conform calendarului iulian, (Biserica Ortodoxă Finlandeză folosește calendarul gregorian pentru sărbătorirea Paștelui). Partea solară a calendarului a fost acceptată numai de unele dintre bisericile ortodoxe, și anume: Biserica Ortodoxă a Constantinopolului, Biserica Ortodoxă a Alexandriei, Biserica Ortodoxă a Antiohiei, Biserica Ortodoxă Greacă, Biserica Ortodoxă Cipriotă, Biserica Ortodoxă Română, Biserica Ortodoxă Poloneză și Biserica Ortodoxă Bulgară (în 1963), acestea sărbătorind Crăciunul pe 25 decembrie calendarul gregorian, odată cu bisericile catolice, până în anul 2800. Biserica Ortodoxă a Ierusalimului, Biserica Ortodoxă Rusă, Biserica Ortodoxă Sârbă, Biserica Ortodoxă Georgiană, Biserica Ortodoxă Ucraineană și calendariștii vechi greci au continuat să folosească calendarul iulian pentru datele fixe, de aceea ei sărbătoresc Crăciunul pe 25 decembrie calendarul iulian (7 ianuarie calendarul gregorian) până în anul 2100.
sursa:Wikipedia
Crăciunul sau Nașterea Domnului (nașterea lui Iisus Hristos) este o sărbătoare creștină celebrată la 25 decembrie (în calendarul gregorian) sau 7 ianuarie (în calendarul iulian) în fiecare an. Ea face parte din cele 12 praznice împărătești ale bisericilor de rit bizantin. În anumite țări, unde creștinii sunt majoritari, Crăciunul e de asemenea sărbătoare legală, iar sărbătoarea se prelungește în ziua următoare, 26 decembrie: a doua zi de Crăciun. De la debutul secolului al XX-lea, Crăciunul devine și o sărbătoare laică, celebrată atât de către creștini cât și de către cei necreștini, centrul de greutate al celebrării deplasându-se de la participarea în biserică la rit spre aspectul familial al schimbului de cadouri sau, pentru copii, „darurilor de la Moș Crăciun.”
De la calendarul roman la cel iulian
Anul obișnuit în vechiul calendar roman era format din 12 luni cu 355 de zile. Se mai adăuga o lună suplimentară, (Intercalaris), între februarie și martie. Intercalaris era formată prin introducerea a 22 de zile înaintea ultimelor 5 zile ale lui februarie, creând astfel o lună de 27 de zile. Intercalaris începea după o lună februarie trunchiată la 23 sau 24 de zile, efectul fiind un an de 377 sau 379 de zile.
Conform scriitorilor romani [Censorinus] și [Macrobius] ciclul ideal de intercalare consta din ani de 355 de zile care alternau cu ani de 377 sau 378 de zile. După acest sistem anul mediu roman avea 366,188 de zile pentru o perioadă de 4 ani, ducând la o deviere de 1 zi pe an pentru orice solstițiu sau echinocțiu. Macrobius descrie o ajustare mai fină, pentru 8 ani din 24 existau numai trei ani Intercalaris de 377 de zile. Această reglare făcea ca anul mediu să fie de 365,188 de zile pentru o perioadă de 24 de ani. În practică însă, nu s-a folosit automat această schemă ideală, lungimea anului fiind hotărâtă de Pontifex Maximus. Atât cât poate fi determinat cu siguranță din dovezile istorice, se poate aprecia că mai degrabă s-a folosit o schemă neregulată și arbitrară, nu cea ideală. Reglările se făceau la fiecare doi sau trei ani, uneori după perioade mai mari de timp, iar alteori se făceau reglări ale anului în doi ani consecutivi.
Dacă era gestionat corect, acest sistem ar fi permis anului roman să rămână în medie aproximativ aliniat anului tropical. Atunci când au fost omise prea multe intercalări, așa cum s-a întâmplat după al doilea război punic și în timpul războaielor civile, calendarul s-a îndepărtat foarte mult de alinierea cu anul tropical. Mai mult, cum intercalările erau făcute relativ târziu, cetățenii romani obișnuiți nu cunoșteau de cele mai multe ori data oficială, în mod special dacă se aflau mai departe de orașe. Datorită acestor fapte, ultimii ani de dinaintea calendarului iulian au fost denumiți ani ai dezordinii. Problema a devenit mai mare pe vremea lui Iuliu Cezar, (63 î.Hr. – 46 î.Hr.), când au fost numai cinci luni intercalate în loc de opt, nici una dintre ele în perioada 51-46 î.Hr.
Reforma iuliană încerca să corecteze pentru totdeauna această problemă. Înainte de a fi aplicată reforma, zilele care nu fuseseră intercalate, (67 de zile – 22+23+22), au fost adăugate între noiembrie și decembrie 46 î.Hr., sub forma a două luni suplimentare fața de cea de 23 de zile care fusese deja adăugată după februarie. Toate aceste 90 de zile au fost adăugate ultimului an roman republican, rezultând un total de 445 de zile. Pentru că a fost ultimul an din seria celor neregulați, a fost numit ultimul an al dezordinii. Primul an în care a funcționat reforma a fost 46 î.Hr..
Eroarea anilor bisecți
În ciuda faptului că noul calendar era mult mai simplu decât cel roman, cei chemați să pună în practică reforma se pare că au înțeles greșit algoritmul. Ei au adăugat un an bisect la fiecare trei ani, nu la patru, cum era normal. Cezar Augustus a remediat această discrepanță după 36 de ani de la prima greșeală. El a hotărât să sară câteva zile pentru a corecta eroarea.
Alternanța istorică a anilor bisecți în această perioadă nu ne-a fost transmisă de nici o sursă antică, deși existența anilor bisecți la fiecare trei ani este confirmată de o inscripție care datează din anul 8 sau 9 A.D. Învățatul Joseph Scaliger a stabilit în 1583 că reforma lui Augustus a avut loc în anul 8 A.D., și a stabilit că șirul de ani bisecți a fost 42-39-36-33-30-27-24-21-18-15-12-9 î.Hr, 8, 12 A.D., etc. Această propunere este cea mai răspândită soluție acceptată. Uneori se sugerează că anul 45 î.Hr a fost un an bisect.
S-au propus și alte soluții. Kepler a propus ca șirul corect al anilor bisecți să fie 43-40-37-34-31-28-25-22-19-16-13-10 î.Hr., 8-12 A.D., etc. În 1883, învățatul Matzat a propus șirul 44-41-38-35-32-29-26-23-20-17-14-11 î.Hr., 4-8-12 A.D., etc., bazându-se pe un pasaj din Dio Cassius, care menționa o zi din anul 41 î.Hr. ca fiind contrară regulii (lui Cezar). În 1960, Radke a presupus că reforma a fost instituită de fapt când Augustus a devenit Pontifex Maximus în 12 î.Hr., sugerând secvența 45-42-39-36-33-30-27-24-21-18-15-12 î.Hr., 4-8-12 A.D., etc.
În 1999, a fost publicat un papirus egiptean care conținea efemeride (tabel al pozițiilor pe cer ale soarelui, lunii și planetelor), datat în anul 24 î.Hr. atât în calendarul egiptean cât și în cel roman. Din acest papirus se poate deduce că cea mai probabilă succesiune a anilor bisecți este 44-41-38-35-32-29-26-23-20-17-14-11-8 î.Hr., 4-8-12 A.D. etc., foarte aproape de șirul sugerat de Matzat. Aceasta ne arată ca șirul standard cu an bisecți la fiecare patru ani începe în anul 4 al erei noastre, la 20 de ani de la reforma lui Augustus. Acest șir face ca anul roman să coincidă cu anul iulian în perioada 32-26 î.Hr. Aceasta sugerează că unul dintre scopurile reformei lui Augustus a fost aceea de a asigura ca datele cheie ale carierei sale să rămână neschimbate, (precum aceea a căderii Alexandriei de pe 1 august 30 î.Hr. care a rămas neschimbată de reformă).
Datele calendarului roman înainte de anul 32 î.Hr. erau în mod tipic cu o zi sau două în urma aceleiași date din calendarul iulian. Astfel, data de 1 ianuarie din calendarul roman când s-a aplicat reforma iuliană, cade de fapt pe 31 decembrie 46 î.Hr. a calendarului iulian.
(va urma)
- sursă:Wikipedia
Crăciunul este una dintre cele mai importante sărbători din lumea creștină. La sate sunt păstrate mult mai bine datinile acestei perioade a anului. Începând cu 20 decembrie, de Ignat, când se taie porcul, în casele românești se simte apropierea Crăciunului. Începe să miroasă a afumătură, a sarmale și a cozonaci, bucate ce se vor servi la masa de Crăciun.
Una dintre cele mai răspândite tradiții la români este colindatul, un ritual păstrat din moși-strămoși, compus din texte ceremoniale, dansuri și gesturi. Încă de Ignat, tobele răsună tare și copiii repetă colindele. În Noaptea de Ajun cu traista după gât, cu bâta în mâna și căciula pe urechi, colindătorii merg din casă-n casă și cântă colinde la ferestrele luminate. Cu acest prilej, gazda le împarte colindețe: covrigi, nuci, mere, colăcei de făina frământați și copți chiar în acea noapte, denumiți pițărăi. De la acest nume, această datină, ajunul Crăciunului mai poartă și numele de “Ziua de pițărăi”
În ajunul Crăciunului, ca și în ajunul Anului Nou, în toate provinciile românești copiii formează grupuri și pornesc pe la casele gospodarilor cântând cântece ce au refrenuri ca: „Florile dalbe”, „Lerui ler”, „Ziurel de ziuă” ori „Moș Ajunul”, „Bună dimineața la Moş Ajun”, „Neațaluș” și „Steaua”. În seara de Ajun, în pragul casei este așezat un vas cu grâu, peste care trec colindătorii. În zilele următoare, grâul este dat animalelor, pentru a avea spor, ca și colindătorii.
Apropierea Sărbătorii Nașterii Domnului este un prilej pentru gospodinele din unele zone ale țării de a-și primeni și împodobi casele, de a agăța de grindă sau de streașină crenguțe de busuioc, levănțică sau mentă ca să poarte noroc celor din casă, dar și ca să parfumeze aerul încăperilor. Obiceiul împodobitului bradului de Crăciun a fost împrumutat și se presupune că ar aparține de fapt lumii germane păgâne, de unde a fost treptat asimilat de creștinism. La noi, datina împodobirii unui pom sau a unei ramuri verzi se întâlnea numai la nuntă sau la moartea unui flăcău sau fete mari. După primul război mondial acest obicei s-a răspândit pe tot teritoriul țării.
În noaptea de Crăciun, pe masă se pune un colăcel, în care se înfige un cuțit. De asemenea, pâinea așezată sub masă simbolizează norocul pentru întreaga familie, iar grâul e pus sub fața de masă pentru ca noul an să aducă recolte bune și belșug. Masa trebuie să rămână întinsă toată noaptea, iar cine are șemineu lasă focul aprins. Ca să le vină pețitori, din Ajunul Crăciunului și până la Iordan (Bobotează), fetele mătură casa de la prag înspre răsărit. În aceste două săptămâni este bine ca fetele mari să nu dea gunoiul afară din casă.
În ziua de Ajun, femeile ies în livadă cu mâinile pline de aluat și ating fiecare pom spunând: “Cum sunt mâinile mele pline cu aluat, așa să fie pomii încărcați cu rod la anul”.
În această seară, fetele pot face vrăji ca să își afle ursitul. Fata trebuie să postească toată ziua. Seara, prima îmbucătură luată în gură trebuie să o pună în brâu, iar când se duce la culcare trebuie să întindă brâul pe jos și să facă trei mătănii peste el și să zică:
Brâu, brâușorul meu,
Arata-mi pe ursitorul meu,
Care-i dat de Dumnezeu,
În vis să-l visez,
Aievea să-l văz.
iar apoi se culcă, având nădejde că-și va visa ursitul.
Pentru Ajunul Crăciunului gospodarii își strâng de prin sat toate lucrurile care le aveau date cu împrumut, pentru ca sfintele sărbători să le găsească acasă, căci altfel, se crede că ele vor plânge și că proprietarii vor avea pagubă tot anul.
Coșurile se mătură și funinginea se aruncă prin vie, ca vara să încarce via cu struguri, după cum a fost încărcat coșul cu funingine. Alții pun această funingine la rădăcina pomilor, ca să se încarce pomii de poame; alții o aruncă pe sub pomi și pe straturile de legume, ca să nu facă viermi și mai ales ca puricii să nu mănânce verdeața și rodul. Cenușa se dă afară în această zi, numai după ce se dă de pomană sare și ceapă. Unele gospodine păstrează această cenușă, pe care o strâng de pe vatră pe nemâncate și o amestecă cu gunoiul ce-l strâng din casa, iar primăvara, când sădesc straturile pentru semănături, presară cenușa și gunoiu peste ele și zic:
“Cum n-am mâncat eu diminețile ajunurile, așa să nu-mi mănânce nici o lighioană roadele”.
În noaptea de Crăciun, spun bătrânii, se deschide cerul. Cei buni îl văd pe Dumnezeu stând la masă cu îngerii și sfinții. Roagă-te la miezul nopții, iar rugăciunea ta nu va rămâne fără răspuns.
sursa:folclor-românesc.ro
„-Vasile, trebuie să mă duc la Paris să-mi iau o rochie, o poșetă, niște pantofi…
-Dar, draga mea, astea ți le poți lua și de aici!
-Asta am vrut să aud…”
doinaflorescu 