Moș Crăciun a citit scrisorile voastre. Mulți dintre voi veți primi cărți de gramatică și dicționare!
Imaginează-ți că se închid toate centrele comerciale și va trebui să vânăm ca să mâncăm. Eu nici măcar nu știu unde trăiesc sarmalele!!!
Preotul satului îl întreabă pe Ion.
-Vad că ai crescut porc, Ioane. Are 100 de kg?
-Ce 100?! Are 120, ca popa!
-Dragul meu, vom fi trei în curând în familie! Du-te și cumpără scutece.
-Vom avea un copilaș?
-Nu, bunicul vine să stea cu noi!
Sfântul Ştefan, primul care a vestit şi a mărturisit credinţa în Hristos, devenind primul martir al Bisericii, este sărbătorit de creştini pe 27 decembrie, în a treia zi de Crăciun. Peste 500.000 de români îşi serbează astăzi onomastica.
Sfântul Ştefan este considerat primul care a vestit şi a mărturisit credinţa în Iisus Hristos, iar pentru aceasta a fost ucis cu pietre. De origine iudeu, Sfântul Apostol şi Arhidiacon Ştefan a fost unul dintre cei şapte diaconi aleşi de către Sfinţii Apostoli din Ierusalim. Sfântul Ştefan a ajutat la împărţirea zilnică a bunurilor, în special a hranei. El s-a bucurat de întâietate în rândul diaconilor, fiind socotit arhidiacon. Numele său este însă de origine greacă, însemnând „coroană”. Sfântul Ştefan era un bun cunoscător al Vechiului Testament, precum şi al învăţăturilor lui Iisus Hristos. El a fost judecat de Sinedriu pentru blasfemie la adresa lui Moise şi a lui Dumnezeu.
Tradiții de Sfântul Ștefan Sfântul Ştefan a fost scos afară din cetate şi omorât cu pietre, devenind astfel primul martir creştin. În timp ce era ucis, el a cerut iertare pentru cei care îl omorau. Potrivit tradiţiei, trupul său a fost înmormântat într-o peşteră de Gamaliel. Potrivit tradiţiei, persoanele cu probleme de sănătate trebuie să aducă în casă, în ziua Sfântului Ştefan, o icoană a acestuia. De altfel, se consideră că icoana Sfântului Ştefan este bine să fie dăruită pentru sporul casei şi pentru sănătate, iar persoanele care sunt certate să se împace. Nu există obiceiuri speciale pentru ziua Sfântului Ştefan, dar ţăranii – ca şi orăşenii – o ţin. Sunt mulţi cei care poartă numele Sfântului şi de aceea îl respectă ca pe un sfânt patron. „Mai de preţ este un nume bun decât untdelemnul cel binemirositor“, spune Ecclesiastul. Pe vremuri numele era ales cu mare grijă. Nou-născutul primea un nume de sfânt (care îi devenea sfânt patron) sau unul cu rolul de a speria duhurile necurate, precum Urs, Lup, Grozavu, Stoian. Onomasticile în sat se topeau întru câtva în sărbătoarea Sfântului. De pildă, în ziua de Sângiorz, între multe altele, erau sărbătoriţi şi oamenii care purtau numele de Gheorghe. Oraşul, sărac în sărbători, dar atent cu individul, dă mare importanţă onomasticilor, deşi în viaţa de zi cu zi numele de sfinţi sunt abandonate în favoarea unor diminutive. Cine mai are curajul să se numească azi Gheorghe, chiar dacă aşa „este scris“ în acte? Spui Geo, spui Gigi, spui George. Gheorghe eşti numai de ziua ta, ba nici atunci. Sfântul sărbătorit în a treia zi de Crăciun a fost primul care a vestit şi mărturisit credinţa în Hristos. Pentru credinţa lui a fost ucis cu pietre. În timp ce pietrele îl loveau, Ştefan se ruga pentru cei care le aruncau: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta.” Sacrificiul lui a dat roade imediat. Un tânăr care păzea hainele celor ce aruncau cu pietre a fost tulburat de moartea mucenicului. După întâlnirea cu Hristos pe drumul Damascului, tânărul, pe nume Saul, l-a urmat şi a devenit Apostolul Pavel”, scrie Irina Nicolau în „Ghidul sărbătorilor româneşti”. 515.000 de români îşi sărbătoresc onomastica de Sfântul Ştefan Aproximativ 515.000 de români îşi sărbătoresc onomastica de sărbătoarea Sfântului Arhidiacon Ştefan, pe 27 decembrie. Potrivit datelor furnizate de Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor, este vorba despre 362.037 bărbaţi şi 152.558 femei. Între prenumele masculine sărbătorile se întâlnesc: Fane – 489 de persoane, Fanel/Fănel – 8.083, Fanica/Fănică – 4.603, Istvan – 32.234, Stefan/Ştefan – 309.900, Stefanel/Ştefănel – 3.497, Stefanus/Ştefănuş – 4, Stefanut/Ştefănuţ – 3.227. La femei, cel mai întâlnit prenume este Stefania/Ştefania – 124.996, dar mai sunt întâlnite şi Fana – 297 de persoane, Fanica/Fănica – 8.002, Fanuta/Fănuţa – 996 şi Stefana/Ştefana – 18.267.
sursa: DIGI24.ro
Secolele XX și XXI
În timpul Primului Război Mondial și în special (dar nu exclusiv) în 1914, au avut loc o serie de armistiții informale pentru Crăciun între armatele opuse. Aceste armistiții, organizate spontan de soldați, au variat de la promisiuni de a nu trage (strigate de la distanță pentru a reduce presiunea războiului pentru o zi) la socializări prietenoase, schimburi de cadouri și chiar jocuri sportive între inamici. Aceste incidente au devenit o parte binecunoscută și semi-mitologizată a memoriei populare. Ele au fost descrise ca un simbol al umanității comune chiar și în cele mai întunecate situații și sunt folosite pentru a ilustra copiilor valorile Crăciunului.
Sub ateismul de stat al Uniunii Sovietice, după înființarea sa în 1917, sărbătorirea Crăciunului—alături de alte sărbători creștine—a fost interzisă în spațiul public. În anii 1920, 1930 și 1940, Liga Ateistilor Militanti a încurajat elevii să militeze împotriva tradițiilor de Crăciun, cum ar fi pomul de Crăciun, dar și împotriva altor sărbători creștine, inclusiv Paștele; Liga a stabilit o sărbătoare antireligioasă pe data de 31 a fiecărei luni ca înlocuitor. În apogeul acestei persecuții, în 1929, de Crăciun, copiii din Moscova au fost încurajați să scuipe pe crucifixuri ca protest împotriva sărbătorii. În schimb, importanța sărbătorii și toate elementele asociate, cum ar fi pomul de Crăciun și schimbul de cadouri, au fost transferate către Anul Nou. Abia după dizolvarea Uniunii Sovietice în 1991, persecuția a luat sfârșit, iar Crăciunul ortodox a redevenit o sărbătoare de stat pentru prima dată în Rusia după șapte decenii.
În România, perioada regimului comunist a adus o marginalizare similară a sărbătorii Crăciunului, aceasta fiind înlocuită oficial de festivitățile de Anul Nou și de figura lui Moș Gerilă. Cu toate acestea, tradițiile au supraviețuit în familiile românești, iar Crăciunul a rămas un simbol al credinței și al identității culturale. După 1989, odată cu căderea regimului comunist, Crăciunul a redevenit o sărbătoare publică și un moment de celebrare a valorilor naționale și religioase.
Profesorul de istorie europeană Joseph Perry a scris că, similar, în Germania nazistă, „deoarece ideologii naziști vedeau religia organizată ca pe un inamic al statului totalitar, propagandiștii au căutat să reducă importanța—sau să elimine complet—aspectele creștine ale sărbătorii” și că „Propagandiștii promovau neobosit numeroase cântece de Crăciun nazificate, care înlocuiau temele creștine cu ideologiile rasiale ale regimului.”
Pe măsură ce sărbătorile de Crăciun au început să se răspândească la nivel global, inclusiv în afara culturilor tradiționale creștine, mai multe țări majoritar musulmane au început să interzică celebrarea Crăciunului, susținând că aceasta subminează Islamul. În 2023, sărbătorile publice de Crăciun au fost anulate la Betleem, orașul asociat cu nașterea lui Isus. Liderii palestinieni ai diferitelor denominațiuni creștine au citat războiul între Israel și Hamas ca motiv pentru decizia unanimă de a anula sărbătorile.
Practici și tradiții la nivel global
Crăciunul este celebrat ca o sărbătoare majoră și ca sărbătoare legală în numeroase state din întreaga lume, inclusiv în multe dintre cele în care populația este majoritar necreștină. În cercetarea contemporană se distinge adesea între Crăciunul ca sărbătoare liturgică creștină și Crăciunul ca fenomen cultural și social globalizat, cele două dimensiuni suprapunându-se doar parțial. În anumite regiuni necreștine, celebrarea Crăciunului a fost introdusă în contextul dominației coloniale (de exemplu, în Hong Kong); în altele, prezența minorităților creștine sau influențele culturale externe au condus la adoptarea socială a sărbătorii, independent de practicarea creștinismului. State precum Japonia, unde Crăciunul este larg popular în pofida proporției reduse de creștini, au integrat numeroase elemente culturale ale sărbătorii — precum schimbul de daruri, decorarea spațiilor și pomul de Crăciun — în forme predominant secularizate.
Numeroase obiceiuri populare asociate cu Crăciunul s-au dezvoltat independent de comemorarea liturgică a Nașterii lui Iisus. O parte a cercetării de specialitate susține că anumite elemente au fost reinterpretate sau „creștinizate” și își au originea în festivități precreștine practicate de populații păgâne ulterior convertite la creștinism; în acest sens, „creștinizarea” este înțeleasă ca un proces istoric gradual de reinterpretare simbolică, nu ca o strategie uniformă sau programatică. Alți cercetători resping aceste ipoteze și argumentează că majoritatea obiceiurilor de Crăciun s-au format în principal în interiorul unui cadru creștin, fără a presupune o continuitate rituală directă cu practicile precreștine. Ipotezele privind origini precreștine ale unor elemente ale Crăciunului sunt considerate plauzibile în anumite cazuri, dar rămân contestate și nu constituie un consens academic.
Atmosfera asociată Crăciunului a cunoscut transformări semnificative de-a lungul timpului, variind de la manifestări uneori zgomotoase, excesive și de tip carnavalesc în Evul Mediu, la un model mai temperat, centrat pe familie și pe copii, cristalizat în urma reconfigurărilor culturale din secolul al XIX-lea. În anumite contexte istorice și confesionale, celebrarea Crăciunului a fost restricționată sau interzisă, cum a fost cazul puritanilor sau al Martorilor lui Iehova (care, în general, resping celebrarea zilelor de naștere), pe motiv că sărbătoarea ar avea un caracter insuficient fundamentat biblic.
În istoria religiilor este adesea menționat festivalul de iarnă Yule al popoarelor germanice precreștine, unele elemente ale Crăciunului modern fiind puse în legătură cu acesta la nivel interpretativ. Totuși, aceste asocieri sunt de natură comparativă, iar continuitatea rituală directă nu este documentată în mod cert; în unele cazuri, cercetarea indică mai degrabă inovații creștine târzii decât preluări păgâne.
În societățile cu o tradiție creștină consolidată s-a dezvoltat o diversitate de forme de celebrare a Crăciunului, care reflectă adaptări între cadrul religios creștin și culturile regionale și locale. În Europa de Est, inclusiv în spațiul românesc, aceste interpretări coexistă cu un corpus distinct de tradiții de iarnă, centrate pe colind, Ajun și ciclul sărbătorilor creștine, în care dimensiunea liturgică și cea comunitară ocupă un rol central.
Pomul de Crăciun
Obiceiul împodobirii bradului de Crăciun îsi trage originile de la popoarele germanice. Tradiția s-a răspândit în restul Europei și apoi în toata lumea după Primul Război Mondial. Între podoabele bradului bomboanele de pom, globurile și ghirlandele au devenit clasice.
Moș Crăciun
(în engleză: Santa Claus) care și-a făcut apariția în secolul I. Pe atunci el era imbracat in verde. El împarte cadouri tuturor copiilor în noaptea de Crăciun (de 24 spre 25 decembrie). Santa Claus este anglicizarea lui Sinterklaas care înseamnă Sfântul Nicolae în limba olandeză. Se pare că termenul Santa Claus a apărut în SUA prin contactul imigranților olandezi cu alte populații americane. Olandezii cultivați sunt conștienți că Sinterklaas e sărbătoarea neaoșă, iar Crăciunul este sărbătoare de import. Protestanții conservatori din Olanda nu introduc brad în casă de Crăciun, fiind considerat obicei catolic de origine păgână.
Conform unei legende, tradiția cadourilor în noaptea de 24 decembrie spre 25 decembrie ar proveni de la Martin Luther care ar fi propagat din anul 1535 aceasta datină numită Christkindl (copilașul Hristos) ca o alternativă a obiceiului catolic Nikolaustag (ziua lui Nicolae) de pe 6 decembrie. Multă vreme în familiile catolice a fost menținută mai departe tradiția cadourilor de Nikolaus. Scopul lui Martin Luther ar fi fost să trezească interesul copiilor pentru Hristos și să-i îndepărteze astfel de datina catolică a cadourilor de Nikolaus, ea fiind un mod de venerație a catolicilor pentru sfinți, lucru interzis protestanților. Conform unei alte legende, Luther ar fi fost profund impresionat de cerul înstelat, lucru pe care nu l-a putut reproduce în cuvinte pentru familia sa, așa că a tăiat un brad, l-a pus în casă și a pus lumânări în el și le-a aprins. Conform legendei, aceasta ar fi originea bradului de crăciun.
Crăciunul în tradiția românească
Pe teritoriul românesc, Crăciunul este una dintre cele mai importante sărbători creștine.
În folclor se spune că Fecioara Maria, când trebuia să nască pe fiul lui Dumnezeu, umbla, însoțită de dreptul Iosif, din casă în casă, rugându-i pe oameni să-i ofere adăpost pentru a naște. Ajunge la casa unor bătrâni, Crăciun și Crăciunoaia, însă nici aceștia nu o primesc, spre a nu le spurca locul prin nașterea unui prunc zămislit din greșeală. Nemaiputând merge, Maria a intrat în ieslea vitelor, unde au apucat-o durerile nașterii. Crăciunoaia, auzind-o, și știind ce înseamnă o naștere de copil, i s-a făcut milă de dânsa și s-a dus la ea, îndeplinind rolul de moașă. Crăciun, când a aflat, s-a supărat și i-a tăiat babei mâinile; apoi, înspăimântat de tot ce s-a întâmplat, a plecat de acasă. Crăciunoaia a umplut, cum a putut, un ceaun cu apă, l-a încălzit, și l-a dus să scalde copilul. Maria i-a zis să încerce apa, și când a băgat cioturile mâinilor, acestea au crescut la loc, mai frumoase decât erau înainte; de la această minune se crede că moașele au mâini binecuvântate. În altă variantă a poveștii, Maria suflă peste mâinile Crăciunoaiei și acestea cresc la loc.
Nașterea Domnului
Evanghelia canonică a lui Luca, cât și cea a lui Matei descriu pe Iisus ca fiind născut în Betleem (din Iudeea controlată de romani), din mamă fecioară. În relatarea din Evanghelia după Luca, Iosif și Maria călătoresc de la Nazaret la Betleem pentru recensământ, iar Iisus este născut acolo și pus într-o iesle. Îngeri apar și declară că Iisus este un salvator al întregii omeniri și păstorii vin ca să-l adore. În relatarea lui Matei, cei trei magi urmează o stea până la Betleem pentru a aduce daruri lui Iisus, născut ca regele iudeilor. Regele Irod ordonă masacrul tuturor băieților din Betleem care au mai puțin de doi ani, dar familia lui Iisus fuge la timp în Egipt, iar mai târziu se restabilește în Nazaret.
Istoria sărbătorii
Perioada Antichității și Evului Mediu
În secolul al II-lea, „cele mai vechi documente bisericești” atestă că „creștinii își aminteau și celebrau nașterea Domnului”. Această practică a apărut organic din devoțiunea autentică a credincioșilor, deși „nu existau opinii unanime asupra unei date fixe”. Cel mai vechi document care menționează 25 decembrie ca ziua nașterii lui Iisus este Cronograful din 354 (sau Calendarul lui Filocalus), care stabilește această dată și ca ziua de naștere a lui Sol Invictus („Soarele Neînvins”), un zeu solar venerat în Imperiul Roman. Această paralelă a fost interpretată de unii istorici ca o încercare a creștinilor de a înlocui sărbătorile păgâne cu sărbători creștine.
Deși Crăciunul nu apare în listele sărbătorilor întocmite de primii scriitori creștini, precum Irineu și Tertulian, istorici liturgici susțin că data de 25 decembrie a fost stabilită oficial la Roma, în jurul anului 336 d.Hr. Aceasta este susținută de Papa Iuliu I, episcopul Romei între 337 și 352, care ar fi stabilit-o. Pe de altă parte, Părinți ai Bisericii precum Ioan Gură de Aur, Augustin de Hipona și Ieronim confirmă această dată spre sfârșitul secolului al IV-lea.
În primele secole ale creștinismului, însă, au existat opoziții semnificative față de celebrarea zilelor de naștere, inclusiv a nașterii lui Iisus.Tertulian și Irineu, de exemplu, au respins acest obicei ca fiind o practică păgână. Aceștia preferau să celebreze martirii în ziua morții lor, considerând-o „adevărata naștere”. Această opoziție reflecta o reacție împotriva festivităților păgâne, cum ar fi Saturnaliile romane, care erau caracterizate de excese și petreceri.
Data de 25 decembrie coincide cu solstițiul de iarnă în Imperiul Roman, iar festivalul roman Dies Natalis Solis Invicti (ziua de naștere a lui Sol Invictus) era celebrat încă din anul 274 d.Hr. Alegerea acestei date a fost, probabil, una strategică, creștinii adaptând tradițiile păgâne pentru a face tranziția mai ușoară către sărbătorirea nașterii lui Iisus. Astfel, Biserica timpurie a ales să se conformeze unor festivități deja consacrate, facilitând răspândirea creștinismului printre masele deja familiarizate cu aceste tradiții.
În Imperiul de Răsărit, Crăciunul era sărbătorit inițial împreună cu Epifania pe 6 ianuarie, accentul fiind pus pe [[botezul lui Iisus, simbolizând începutul misiunii Sale divine, mai degrabă decât nașterea Sa. Crăciunul a început să fie sărbătorit separat pe 25 decembrie abia spre sfârșitul secolului al IV-lea, mai întâi la Constantinopol (în 379), apoi la Antiohia (probabil în 388) și în cele din urmă la Alexandria, în secolul următor. Iadgariul georgian, un vechi text liturgic al Bisericii Ortodoxe Georgiene, oferă o dovadă importantă că, în secolul al VI-lea, Crăciunul era sărbătorit și la Ierusalim.
În aceleași vremuri, 25 decembrie era asociat cu nașterea altor zei, cum ar fi Mithra, un zeu persan, al cărui cult prezenta paralele semnificative cu creștinismul, inclusiv nașterea unui zeu salvator din fecioară – o temă comună în multe culturi. În Europa de Nord, triburile germanice sărbătoreau „Yule”, un festival al renașterii soarelui, simbolizând „lumina lumii” – un titlu atribuit și lui Iisus.
În Evul Mediu Timpuri, Ziua Crăciunului era adesea eclipsată de sărbătoarea Epifaniei, care, în creștinismul occidental, celebra vizita magilor. Totuși, calendarul medieval era dominat de sărbători legate de Crăciun, iar cele patruzeci de zile premergătoare Crăciunului – cunoscute sub denumirea de „Postul Crăciunului” sau „Advent” (care începea pe 11 noiembrie, la sărbătoarea Sf. Martin din Tours) – aveau rolul de pregătire spirituală pentru această sărbătoare. În Italia, tradițiile fostei Saturnalii erau strâns legate de Advent. În jurul secolului al XII-lea, aceste tradiții s-au mutat în perioada celor Douăsprezece Zile ale Crăciunului (25 decembrie – 5 ianuarie), cunoscută în calendarele liturgice drept „Perioada Crăciunului” sau „Cele Douăsprezece Zile Sfinte”.
În anul 567, Sinodul de la Tours a instituit perioada Crăciunului, proclamând „cele douăsprezece zile de la Crăciun până la Epifanie ca o perioadă sacră și festivă” și stabilind postul de Advent ca pregătire pentru sărbătoare. Aceste reglementări aveau scopul de a ajusta calendarul solar iulian la cele lunare din provinciile estice ale Imperiului Roman.
De-a lungul Evului Mediu, Ziua Crăciunului a căpătat un caracter tot mai important. După ce Carol cel Mare a fost încoronat împărat pe 25 decembrie 800, Ziua Crăciunului a devenit un simbol al unității și puterii politice, iar tradiția încoronării monarhilor în această zi, exemplificată de Carol cel Mare și alți regi, a influențat și cultura română.
Până în Evul Mediu Clasic, Crăciunul devenise o sărbătoare de amploare, iar cronicarii menționau frecvent locațiile festive ale magnaților. În 1377, Regele Richard al II-lea al Angliei a organizat o masă de Crăciun fastuoasă, consumându-se 28 de boi și 300 de oi. Măgarul de Crăciun (Yule boar) era un simbol al meselor de Crăciun, iar colindele cântate de grupuri de dansatori și cântăreți deveneau tot mai populare. În paralel, obiceiurile de beție și jocuri de noroc erau criticate de unii scriitori, care le asociau cu tradițiile Saturnaliilor.
În contextul românesc, influențele medievale au modelat profund percepția Crăciunului și au îmbogățit obiceiurile locale. Tradițiile de Crăciun îmbină armonios religia creștină cu obiceiuri străvechi. Cele patruzeci de zile ale Postului Crăciunului rămân un timp consacrat pregătirii spirituale, iar sărbătorile propriu-zise reprezintă o ocazie de reuniune familială. Colindele, care evocă tradițiile medievale ale sărbătorilor de iarnă, reprezintă o simbioză între obiceiurile populare și cele religioase. Preparatele din carne de porc, precum sarmalele, reflectă continuitatea tradițiilor culinare din Evul Mediu, când carnea de porc era centrală în mesele festive. În același timp, tradiția dăruirii cadourilor în Ajunul Crăciunului (24 decembrie) a fost păstrată și adaptată, preluând influențe din practicile occidentale.
În ceea ce privește influențele reformei protestante, schimbarea figurii aducătorului de daruri, de la Sfântul Nicolae la Pruncul Hristos sau Christkindl, a avut un impact redus asupra tradițiilor ortodoxe românești. Totuși, elemente culturale externe sunt vizibile în anumite obiceiuri festive și în accentul tot mai pronunțat pe reuniunile de familie, care rămân un aspect central al sărbătorii Crăciunului.
Secolele al XVII-lea și al XVIII-lea
După Reforma Protestantă, multe denominațiuni creștine, precum Biserica Luterană și Biserica Anglicană, au continuat să sărbătorească Crăciunul. Martin Luther a contribuit la formarea unei culturi distincte a Crăciunului în Germania, influențând ulterior obiceiurile din America de Nord. În Anglia, Biserica Anglicană susținea sărbătorirea Crăciunului într-un mod mai elaborat, în contrast cu puritanii care o considerau o invenție catolică și un simbol al idolatriei. După victoria parlamentarilor în Războiul Civil Englez, Crăciunul a fost interzis în 1647, ceea ce a dus la revolte în mai multe orașe, inclusiv Canterbury. După restaurarea monarhiei în 1660, regele Carol al II-lea a relegalizat Crăciunul în Anglia.
În Scoția, însă, Crăciunul a rămas interzis până în 1712, în ciuda încercărilor regelui Iacob al VI-lea de a impune sărbătoarea. Influența presbiteriană a dus la abolirea oficială a Crăciunului în 1640, iar populația a continuat să ignore celebrarea acestuia până mult mai târziu.
În coloniile americane, puritanii din Noua Anglie au interzis Crăciunul, iar în Boston, între 1659 și 1681, sărbătoarea a fost complet interzisă. În schimb, coloniștii germani din Pennsylvania, în special moravienii din Bethlehem, au sărbătorit Crăciunul cu entuziasm, introducând tradiții precum pomul de Crăciun și scenele Nativității.
În Franța revoluționară, politicile anticlericale ale Cultului Rațiunii au dus la interzicerea slujbelor religioase de Crăciun și la schimbarea tradițiilor, cum ar fi redenumirea prăjiturii celor trei magi în „prăjitura egalității”.
În regiunile românești, sărbătorile de Crăciun erau legate de tradițiile religioase ortodoxe și de folclorul local, reflectând valorile comunitare și obiceiurile populare specifice regiunilor respective, fără a fi influențate semnificativ de conflictele confesionale sau politice din alte părți ale Europei.
Secolul al XIX-lea
La începutul secolului al XIX-lea, festivitățile de Crăciun au început să
fie celebrate mai pe larg, influențate de tendințele religioase și culturale din Europa Occidentală. Mișcarea Oxford din Biserica Anglicană, care accentua importanța Crăciunului în creștinism și caritatea față de săraci, a avut ecouri și în Europa Centrală și de Est. În această perioadă, și în țările românești, Crăciunul a căpătat un rol central în viața comunităților, fiind marcat de colinde, slujbe religioase și acte de generozitate față de cei nevoiași.
Scriitori precum Charles Dickens, prin opere ca Colind de Crăciun (1843), au modelat imaginea Crăciunului ca o sărbătoare a familiei, a bunăvoinței și a compasiunii. Povestea sa a contribuit la popularizarea expresiei „Crăciun fericit” și la promovarea reuniunilor familiale, a spiritului de generozitate și a tradițiilor culinare festive. Deși influențele directe din literatura engleză au ajuns mai târziu în spațiul românesc, temele de reconciliere socială și solidaritate au rezonat profund cu obiceiurile locale de ajutor reciproc și colindat. Tradițiile românești reflectă un spirit similar, vestind nașterea lui Iisus și promovând unitatea în comunitate.
Introducerea pomului de Crăciun, o tradiție de origine germană, a avut loc în prima jumătate a secolului al XIX-lea în casele familiilor nobile și burgheze din Transilvania, regiune influențată de obiceiurile austro-ungare. După ce regina Victoria și prințul Albert au popularizat tradiția pomului de Crăciun în Marea Britanie în secolul al XIX-lea, aceasta a fost adoptată treptat și în Principatele Unite. Influenta regală europeană și legăturile culturale cu Occidentul au făcut ca pomul decorat cu lumânări, ornamente și daruri să devină un simbol central al sărbătorilor de iarnă în România, mai ales la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX.
În aceeași perioadă, felicitările de Crăciun au apărut în Anglia, fiind popularizate de Sir Henry Cole în 1843. Acest obicei s-a răspândit rapid în întreaga Europă, iar mai târziu a fost adoptat și în România, adăugând o notă modernă tradițiilor locale. Colindele, însă, au rămas esența Crăciunului românesc. Volume precum Colinde vechi și noi, apărute la mijlocul secolului, au contribuit la păstrarea și transmiterea acestor cântece ritualice, care vestesc nașterea lui Iisus și întăresc legăturile comunitare.
Până la sfârșitul secolului, Crăciunul și-a câștigat statutul de sărbătoare neoficială în toate regiunile României, marcând o perioadă de bucurie, credință și reuniune familială. Influențele internaționale, cum ar fi poveștile lui Dickens, tradițiile legate de pomul de Crăciun, felicitările și decorurile festive, s-au împletit armonios cu colindele, mesele îmbelșugate și obiceiurile locale, pregătind terenul pentru modul în care Crăciunul este celebrat astăzi în România.
(va urma)
sursa: Wikipedia
Crăciunul sau Nașterea Domnului se sărbătorește anual în cinstea nașterii Domnului Iisus Hristos pe data de 25 decembrie. Este o sărbătoare religioasă și culturală importantă pentru milioane de oameni din întreaga lume, una dintre cele mai semnificative sărbători liturgice ale creștinismului, iar tradițiile asociate variază în funcție de confesiune.
În Biserica Ortodoxă, pregătirile pentru Crăciun încep cu Postul Crăciunului, o perioadă de patruzeci de zile de post și rugăciune, în timp ce Biserica Catolică sărbătoresc acest timp prin Advent, o perioadă de patru săptămâni de așteptare spirituală. Crăciunul face parte din cele 12 praznice împărătești ale bisericilor de rit bizantin, având un loc central în calendarul liturgic.
În România, Crăciunul este sărbătorit timp de trei zile, cu ziua de 25 decembrie în prim-plan, urmată de a doua zi de Crăciun, pe 26 decembrie. Este o sărbătoare publică în multe țări, celebrată religios de majoritatea creștinilor și cultural de mulți necreștini, devenind un moment de bucurie care unește familiile și comunitățile într-un spirit autentic de sărbătoare.
Relatările din Noul Testament descriu Nașterea lui Iisus Hristos în Betleem, conform profețiilor mesianice. Iosif și Maria, neputând găsi loc într-un han, au fost găzduiți într-un staul, unde s-a născut Pruncul Sfânt. Îngerii au vestit nașterea păstorilor, care au răspândit vestea cu bucurie.
Stabilirea datei exacte a nașterii lui Iisus a fost îndelung discutată. În secolul al IV-lea, Biserica Creștină a fixat 25 decembrie ca dată oficială, coincizând cu solstițiul de iarnă din Imperiul Roman, la nouă luni după Bunavestire, sărbătorită pe 25 martie, zi ce marchează și echinocțiul de primăvară în calendarul roman. Majoritatea creștinilor, inclusiv cei din România, sărbătoresc Crăciunul conform calendarului gregorian. Totuși, unele Biserici Creștine Răsăritene, care folosesc calendarul iulian, sărbătoresc Crăciunul pe 25 decembrie conform acestuia, corespunzător datei de 7 ianuarie în calendarul gregorian. Pentru creștini, semnificația Crăciunului nu se rezumă la data exactă a nașterii lui Iisus, ci la credința că Dumnezeu s-a întrupat pentru a mântui omenirea prin ispășirea păcatelor.
Obiceiurile de Crăciun în România reflectă o combinație armonioasă de tradiții precreștine, creștine și influențe moderne, seculare. Printre cele mai răspândite obiceiuri se numără oferirea de cadouri, cântatul colindelor – o tradiție profund legată de spiritul sărbătorilor –, participarea la slujbele religioase, pregătirea unei mese festive și decorarea casei cu bradul de Crăciun, luminițe, ghirlande și scene ale Nașterii Domnului. În unele gospodării, în special cele catolice, dar și în mai multe familii ortodoxe sau seculare, sunt prezente elemente precum calendarele de Advent sau coronițele de Advent. Sărbătoarea este marcată și prin schimbul de felicitări, vizionarea unor filme tematice sau participarea la piese de teatru dedicate Nașterii lui Hristos, oferind un prilej de bucurie care reunește familiile și comunitățile într-un spirit autentic și cald.
De asemenea, figuri precum Moș Crăciun și Sfântul Nicolae joacă un rol central în aducerea cadourilor copiilor, fiecare fiind însoțit de propriile tradiții și legende. Crăciunul este totodată o perioadă importantă din punct de vedere economic, având un impact semnificativ asupra vânzărilor și activităților comerciale. În ultimele secole, această sărbătoare a căpătat o relevanță tot mai mare, nu doar în plan religios și cultural, ci și în cel economic.
Mulți cercetători (Pericle Papahagi, Vasile Pârvan, Sextil Pușcariu, Theodor Capidan, Nicolae Drăganu), consideră că termenul provine din latinescul calatio cu forma sa de acuzativ calationem. La romani, prin calatio se înțelegea convocarea poporului de către preoții păgâni în fiecare zi de întâi a lunii pentru anunțarea sărbătorilor din luna respectivă, și, prin extindere, sărbătoarea în general, căci cea mai importantă calatio era aceea de la 1 ianuarie. Până către sfârșitul secolului al IV-lea, nașterea lui Hristos se sărbătorea odată cu Boboteaza la 6 ianuarie, când se obișnuia să se facă anunțarea sărbătorilor de peste an (Paști etc.). Și cum celor de curând creștinați din Dacia și din sudul Dunării această anunțare li se părea apropiată de sărbătoarea păgână calatio, au denumit cu acest termen sărbătoarea creștină a nașterii lui Hristos. Datele la care se sărbătorește Crăciunul sunt orientative, pentru că nu se știe data exactă a nașterii lui Iisus.
Alți cercetători (între care Aron și Ovid Densusianu, Al. Rosetti, Al. Graur ș.a.) derivă cuvântul Crăciun din etimonul creatio (cu acuzativul creationem, în latina vulgară creation/creatiun), deci ziua creării sau a facerii lui Isus. Deși s-ar putea obiecta că acesta ar fi o concepție ariană (care socotește că Fiul este o creatură a Tatălui), se poate răspunde că poporul care a creat termenul nu putea cunoaște (și nu se cunoaște nici acum) asemenea subtilități teologice. În reacție la această ambiguitate, elitele bisericești au înlocuit aceste termen popular cu acela de sărbătoarea Născutului (tot de origine latină), așa cum se constată în Evanghelia învățătoare din 1642 și în Cazania lui Varlaam din 1643, pe baza aceluiași termen deci cu care și celelalte limbi neolatine (romanice) – și nu numai – au derivat numele sărbătorii (franceză Noël, portugheză Natal, italiană Natale, spaniolă Navidad, engleză Nativity).
Alte etimoane latine care au fost propuse de lingviști sunt (in)carnationem (Lexiconul de la Buda), crastinum (Hasdeu 615) și Christi ieiunium (Schuchardt, Literaturblatt VII, 154). Acesta din urmă seamănă cu termenul uzual grecesc Χριστούγεννα (citit Hristúyena) însemnând Nașterea lui Hristos. Termenul apare cu diverse semnificații sau ca nume propriu în mai multe limbi care au fost în contact cu româna: limba bulgară, limba ucraineană, limba sârbă, limba rusă (rusa veche și rusa modernă). O altă etimologie e legată de denumirea sărbătorii păgâne a slavilor pentru solstițiul de iarnă și anume Korochun (корочун, карачун în rusă), Kračún (în cehă și slovacă). În limba maghiară denumirea Crăciunului este Karácsony. Lexiconul de la Buda susține că termenul ar fi fost preluat pe filieră latină, din (in)carnationem, la fel ca și Crăciun, explicație fără suport științific, cuvântul maghiar provenind aproape sigur tot de la slavi.
Sorin Paliga susține că termenul Crăciun ar fi de origine daco-tracă legat de sărbătorile focului cu ocazia solstițiului de iarnă. Precum și în albaneză kercu „bucată de lemn”, în italiană Ceppo („Crăciun”, dar și „creangă”/„cracă”) tot așa și în română Crăciun ar însemna „crenguță”/„crăcuță”. Aceasta posibilitate lingvistică este susținută și de obiceiul roman de a pune crenguțe / crăci de copac la casele oamenilor cu ocazia solstițiului de iarnă și a festivităților Sol Invictus.
(va urma)
sursă:Wikipedia
-Bună ziua. Șampon aveți?
-De care? Antimătreață? Pentru păr vopsit? Pentru păr gras? Pentru păr uscat?
-Dar pentru păr murdar nu aveți?
doinaflorescu 