Romancier, eseist, dramaturg, filozof și jurnalist, francezul Albert Camus a avut nevoie doar de 46 de ani de viață pentru a pune în lumină numeroase aspecte ale vieții, cărora le-a găsit explicații datorită influenței teoriilor filozofice ale lui Schopenhauer, Nietzsche și a celor care își au rădăcinile în existențialismul german.
În acest interviu pe care laureatul Premiului Nobel l-a acordat publicației Le Progrès de Lyon în decembrie 1951, Camus explică modul în care sunt legate conceptele de „ură” și „minciună”.
Mulțumim Bloghemia.
„Justiția, în ceea ce o privește, nu constă în a deschide unele închisori pentru a le închide pe altele. Ea constă, în primul rând, în a nu numi „minim vital” ceea ce abia ajunge pentru a ține în viață o familie de câini, nici în suprimarea radicală a tuturor avantajelor câștigate de clasa muncitoare în ultima sută de ani.
Libertatea nu constă în a spune orice și în a înmulți ziarele de scandal, nici în a instaura dictatura în numele unei libertăți viitoare. Libertatea constă în primul rând în a nu minți. Oriunde proliferează minciuna, se anunță sau se perpetuează tirania”.
Credeți că este logic să legați cele două cuvinte „ură” și „minciună”?
Ura este în sine o minciună. Este instinctiv tăcută în raport cu o întreagă parte a omului. Ea neagă ceea ce „în orice om” merită compasiune. Minte, așadar, în esență, cu privire la ordinea lucrurilor.
Minciuna este mai subtilă. Se întâmplă chiar să se mintă fără ură, din simpla iubire de sine. Orice om care urăște, dimpotrivă, se urăște pe sine într-un anumit fel. Deci nu există o legătură logică între minciună și ură, dar există o legătură aproape biologică între ură și minciună.
În lumea de astăzi, cuprinsă de exasperări internaționale, nu cumva ura ia adesea masca minciunii? Și nu cumva minciuna este una dintre cele mai bune arme ale urii, poate cea mai perfidă și cea mai periculoasă?
Ura nu poate lua o altă mască, nu se poate lipsi de această armă. Nu se poate urî fără a minți. Invers, nu se poate spune adevărul fără a înlocui ura cu compasiunea. În lumea de astăzi, nouă din zece ziare mint mai mult sau mai puțin (ceea ce nu are nimic de-a face cu neutralitatea).
În diferite grade, ele sunt portavocile urii și ale orbirii. Cu cât urăsc mai mult, cu atât mai mult mint. Presa mondială, cu câteva excepții, nu cunoaște astăzi o altă ierarhie. În lipsă de altceva, simpatia mea se îndreaptă către acei puțini care mint mai puțin pentru că nu urăsc pe de-a-ntregul.
Există astăzi în lume noi fețe ale urii, noi doctrine sau noi circumstanțe?
Desigur, secolul XX nu a inventat ura. Dar a cultivat o variantă specială numită ură rece, în mariaj cu matematica și cu numerele mari. Diferența dintre măcelul inocenților și reglările noastre de conturi este o diferență de scară.
Știți că în douăzeci și cinci de ani, din 1922 până în 1947, șaptezeci de milioane de europeni, bărbați, femei și copii, au fost privați de casele lor, deportați sau uciși? Iată ce a devenit țara umanismului, care, în ciuda tuturor protestelor, este ceea ce trebuie să continuăm să numim această Europă rușinoasă.
Importanța privilegiată a minciunii?
Importanța sa provine din faptul că nicio virtute nu se poate alia cu ea fără să piară. Privilegiul minciunii constă în faptul că ea îi învinge întotdeauna pe cei care încearcă să se folosească de ea. Prin urmare, slujitorii lui Dumnezeu și iubitorii de oameni îl trădează pe Dumnezeu și pe oameni din momentul în care consimt la minciună din motive pe care le consideră superioare.
Nu, nici o măreție nu s-a întemeiat vreodată pe minciună. Minciuna face uneori pe cineva să trăiască, dar nu înalță niciodată. Adevărata aristocrație, de exemplu, nu constă în primul rând în a se bate în duel. Ea constă, în primul rând, în a nu minți.
Asistăm la o regresie a iubirii și a adevărului?
La suprafață, toată lumea iubește astăzi umanitatea (în același mod în care cineva poate iubi să i se servească o friptură de vițel în sânge) și toată lumea are un adevăr. Dar aceasta este extrema unei decadențe. Adevărul se înghesuie peste copiii săi uciși.
Unde sunt „drepții” în prezent?
În cea mai mare parte, în închisori și lagăre de concentrare. Dar și oamenii liberi sunt acolo. Adevărații sclavi sunt în altă parte, dictându-și lumii ordinele.
În circumstanțele actuale, nu ar putea fi sărbătoarea Crăciunului un motiv pentru a reflecta asupra ideii de armistițiu?
Și de ce să așteptăm Crăciunul? Moartea și învierea sunt zilnice. Injustiția și revolta reală sunt, de asemenea, cotidiene.
Credeți în posibilitatea unui armistițiu? Ce fel de armistițiu?
Cel pe care îl vom obține la sfârșitul unei rezistențe fără armistițiu.
Ați scris în Mitul lui Sisif: „Nu există decât o singură acțiune utilă: aceea care ar reface omul și pământul. Eu nu voi reface niciodată oamenii”. Cum ați dezvolta această idee astăzi, în contextul interviului nostru?
Eram mult mai pesimist atunci decât sunt acum. Este adevărat că nu vom reface oamenii. Dar nici nu îi vom doborî. Dimpotrivă, îi vom ridica puțin prin încăpățânare, prin lupta împotriva nedreptății, în noi înșine și în ceilalți. Nu ni s-a promis zorii adevărului; nu există niciun contract, așa cum spune Louis Guillous.
Dar adevărul este încă de construit, ca și dragostea, ca și inteligența. Într-adevăr, nimic nu este dat sau promis, dar totul este posibil pentru cei care acceptă pariul și riscul. Acest pariu este cel care trebuie menținut într-un moment în care ne înecăm în minciuni, când suntem încolțiți la zid. Trebuie să o ținem în liniște, dar fără să ne ferim, iar ușile se vor deschide.
sursa: culturainquieta.com
doinaflorescu 