Citatul zilei – 27 februarie 2023

Când îți plouă în suflet, fă-ți umbrelă dintr-o bucurie.

Emil Cioran (scriitor și filosof, 1911-1995)

Bancul zilei – 6 martie 2021

„-Nu sunt gras!

-Dar ai 125 de kg!

-Da, dar vreo 65 dintre ele sunt greutățile de pe suflet!”

RUGĂCIUNE

Doamne Atotștiutorule,

Cel ce înțelegi tainele cele năpătrunse,

Cel ce alungi norii negri ai deznădejdiiȘi ocrotești pe toți cei ce se roagă ție,

Ferește-ne, Doamne, pe mine și pe toți cei dragi mie,

țara noastră și lumea ta, Doamne,

De această nouă amenințare

Ce aduce atâta suferință și moarte în lume!

Nu lăsa, Bunule, ca acest coronavirus

Să ajungă în preajma noastră și să ne atingă trupul!

Ține-ne departe de această boală

Și dă-ne judecată dreaptă

Ca să ne putem proteja familiile

și comunitățile de acest nou dușman nevăzut!

Știu, Sfinte Stăpâne,

Că toate încercările noastre vin din rânduiala Ta

Și că, uneori, ne dai să purtăm crucea suferinței

Pentru a ne curăța sufletul.

Dar fie-ți milă, Doamne, de noi, cei încercați

De această nouă amenințare

Și acoperă-ne cu lumina cea ocrotitoare a harului Tău!

Și sădește în noi răbdare și tărie de suflet

Ca să nu cădem în prăpastia neliniștii sau a deznădejdii!

Și să putem trece cu bine peste această perioadă de încercare,

Neclintiți în credința noastră

Și vrednici de Marea Mila Ta!

Iar de va fi să cădem pradă bolii,

Fii-ne Tu vindecător și ajutător

Și tămăduiește-ne fără șovăială,

Ca mulțumire să-ți aducem

Și numele să-ți lăudăm neobosit!

Căci doar în Tine ne încredem să ne ferești de rele

Acum și pururea și în vecii vecilor

Amin!

Duncan MacDougall, omul care a încercat să cântărească sufletul

În 1907, un doctor american pe nume Duncan MacDougall a desfășurat o serie neobișnuită de experimente. Intrigat de ideea că sufletul uman avea o anumită masă și, prin urmare, putea fi cântărit, MacDougall a asamblat un pat prevăzut cu un set de cântare sensibile.

Apoi, a convins un șir de bolnavi în stadiu terminal să se întindă pe acest pat în ultimele clipe ale vieților lor. MacDougall era foarte meticulos. A înregistrat momentul exact al morții fiecărui pacient și timpul petrecut de pacient pe pat.

Doctorul a monitorizat toate schimbările de greutate care au apărut în preajma momentului decesului. În calculele sale, a ținut cont chiar și de pierderea de fluide corporale, precum transpirația și urina, și de pierderea de gaze, precum oxigenul și nitrogenul.

Concluzia sa a fost că sufletul uman cântărește 21 de grame. Este greu să ne imaginăm că un astfel de experiment ar fi luat în serios de comunitatea științifică în ziua de azi. Însă gândirea din spatele experimentului – și reacțiile generate de el – continuă să fascineze.

Duncan MacDougall, un an de celebritate

Rezultatele studiului au fost publicate în New York Times în martie 1907. Articolul a dat naștere unei dezbateri între MacDougall și medicul Augustus P. Clarke, care a criticat aspru tehnica de măsurare a lui MacDougall.

Clarke a atras atenția că, în momentul morții, plămânii nu mai răcesc sângele, ceea ce duce la o ușoară creștere a temperaturii corpului, fenomen care face pielea să transpire. Asta ar explica, în opinia lui Clarke, cele 21 de grame ale lui MacDougall.

MacDougall a reacționat în următorul număr al ziarului. Doctorul a susținut că circulația se oprește în momentul morții, așa că organismul nu are cum să se încălzească.

Dezbaterea a durat până la sfârșitul anului 1907, antrenând suporteri de fiecare parte a baricadei. Timp de patru ani, MacDougall a păstrat tăcerea.

Apoi, în 1911, a publicat pe prima pagină din New York Times un anunț despre un nou experiment. De data aceasta, nu mai avea să cântărească sufletul, ci să îl fotografieze când părăsea corpul.

MacDougall și-a exprimat îngrijorarea că „substanța sufletului ar putea deveni prea agitată” ca să fie fotografiată în momentul morții. Însă doctorul a reușit să facă 12 experimente în cadrul cărora a fotografiat „o lumină asemănătoare cu cea a eterului interstelar”.

Unul dintre articolele despre descoperirile lui MacDougall, apărut în New York Times.

Lumina, afirma MacDougall, se manifesta în apropierea capetelor pacienților când își dădeau ultima suflare. MacDougall însuși a murit în 1920, lăsând în urmă un grup mic de suporteri pasionați, precum și o mulțime de medici indignați.

Publicul era de-o parte sau de alta a disputei. Până la urmă, dezbaterea a căzut în uitare. Însă nu pentru totdeauna.

Moștenirea unei ciudățenii

Referiri la experimentul lui Duncan MacDougall apar o dată la câțiva ani, din epoca victoriană și până astăzi. Ideea că sufletul cântărește 21 de grame a apărut în romane, cântece și filme – a dat chiar și titlul unui film.

Scriitorul Dan Brown a descris în detaliu experimentele lui MacDougall în romanul „Simbolul pierdut”. Rezultatele reale ale experimentelor și faptul că nu au fost acceptate de stabilimentul academic sunt o altă discuție.

21 de grame: atât cântărește sufletul, conform doctorului american.

Știința are o direcție, iar cultura populară – o alta. Dezvoltarea neuroimagisticii a legat toate funcțiile asociate cândva cu sufletul de anumite regiuni și structuri ale creierului.

Fizica a cartografiat legătura dintre particulele subatomice atât de temeinic, încât nu mai există loc pentru „forțele spirituale”. Și totuși, ideea de a cântări sufletul fascinează în continuare.

Ea se bazează pe aceleași dorințe și temeri adânci care l-au motivat și pe Duncan MacDougall în 1907 și care încă ne captivează.

Alte lucruri stranii

Ca să înțelegem de ce Duncan MacDougall voia să cântărească sufletul – și de ce credea că este posibil – trebuie să înțelegem mediul în care acesta trăia. Opera sa este plină de idei preluate de la teoreticieni precum Freud și Jung.

Tainele sufletului au fascinat omenirea dintotdeauna. Se vorbește foarte mult de „funcții psihice” și de „principii animatoare” – o tentativă de a dezvolta un limbaj științific pentru a descrie conștiința și însăși viața, într-o lume care nu descoperise ecografiile și ADN-ul.

Chiar și astăzi suntem profund neștiutori, după cum poate spune orice om de știință. Anumite comportamente ale particulelor cuantice încă uimesc cele mai strălucite minți.

Încă mai avem mult până să descoperim modul în care funcționează creierul uman. Continuăm să căutăm materia întunecată care alcătuiește mai mult de 80% din masa universului, dar până acum nu am văzut nici măcar un singur atom din această materie.

Și în toate aceste colțuri întunecate ale universului, oamenii încă vor să găsească sufletul. Unii susțin că îl vom descoperi în cele din urmă printre particulele cuantice.

Doctorul MacDougall a încercat inclusiv să fotografieze sufletul atunci când părăsește corpul.

Alții insistă că sufletul are legătură cu undele electromagnetice generate de creierul nostru. Cei mai mulți oameni de știință resping aceste aserțiuni.

Însă acești cercetători și teoreticieni merg mai departe, fără să renunțe la speranța că, într-o zi, vom putea cântări, măsura și cuantifica sufletul.

Munca lui MacDougall a avut rezonanță nu datorită lucrurilor pe care le-a descoperit (sau nu a reușit să le descopere), ci din cauza sugestiilor sale. Însă în 1907, ca și astăzi, universul real, verificabil, se dovedește a fi mult mai ciudat decât își poate închipui parapsihologia.

Cum de fotonii sunt particule și unde și, totodată, niciuna dintre acestea? Cum este posibil să existe atâtea planete în galaxia noastră, însă atât de puține care să poată adăposti viață așa cum o înțelegem noi?

Universul este plin de mistere neelucidate, iar răspunsurile încă așteaptă să fie descoperite. Nu avem nevoie de sufletele celor morți pentru a face niște experimente bizare. Universul fizic și măsurabil este îndeajuns de straniu pentru asta.

sursa: incredibilia.ro

Dan Marinescu

Citatul zilei – 27 aprilie 2019

„Sufletul ajută trupul și uneori îl ridică de la pământ.

E singura pasăre care își poartă colivia.”

Victor Hugo (1802-1885)

Bancul de astazi, 22 iulie 2018

 

Un tinerel se adresează unei călugăriţe: – Te rog, te rog din suflet: lasă-mă să mă ascund sub fustele tale.  Îti voi explica mai târziu!  Călugăriţa a fost de acord. Mai târziu se apropie doi tipi din poliţia militară: – Soră, scuzaţi, nu aţi văzut pe aici din întâmplare un soldat? Călugăriţa a răspuns că el a plecat în altă direcţie. După ce poliţiştii au plecat soldatul iese de sub fustă şi spune: – Chiar nu ştiu cum să vă mulţumesc … Ştiţi … Nu vreau să merg in Afganistan… Călugăriţa a răspuns că îl înţelege perfect. Soldatul: – Nu vreau să par nepoliticos … Dar aveţi o pereche de picioare minunate! Călugăriţa: – Dacă ai fi privit un pic mai sus, ai fi văzut şi o pereche de c*  e. Nici eu nu vreau să merg in Afganistan!

VINDECAREA TRUPULUI ÎNCEPE CU VINDECAREA SUFLETULUI

Daca ai inteles acest articol ti-ai salvat singur viata! Articolul acesta se doreste să fie cât mai explicit şi cât mai scurt si la obiect. Ştiinţa din spatele acestei maladii  „de speriat” e una foarte simplă si dovedeste ca mereu avem de invatat, de constientizat mai ales. Corpul  fizic: e format din trei părţi principale: celule şi două  lichide (sânge şi limfă). Sângele alimentează cu ”hrană” toate celulele din corpul nostru, iar limfa preia toxinele rezultate în urma simplei funcţionări a celulelor şi le duce la organele de detoxifiere (piele, ficat, rinichi), pentru a le scoate din corp. EXEMPLU: un nou-născut pentru a creşte, are nevoie de două lucruri vitale: să fie hrănit şi să i se schimbe scutecele. Exact la fel e şi cu celulele noastre. Ele au nevoie de hrană (prin sânge) şi de detoxifiere (prin limfă). Lichidul acesta „uleios”, limfa, şi mai vâscos decât sângele, care preia toxinele din celule, are o problemă: este staţionar în corpul nostru, nu este împins/pompat – asemenea sângelui de către inimă. Iar pentru a-l mişca, este nevoie de mişcare fizică – mişcarea muşchilor îl pune în mişcare. Sistemul limfatic începe să se mişte, toxinele sunt duse la cel mai mare organ de detoxifiere, pielea, şi aceasta le elimină foarte uşor atunci cand ne miscam alert. Creierul nostru, pancreasul, ficatul, pielea, tot corpul uman….. e ”o grămadă” de celule. Sângele: are un ph de 7,35 – 7,45: aşa a fost creat, aşa trebuie să rămână ! În aproximativ patru minute, corpul trebuie să ridice valorile ph-ului la aceste valori, indiferent de situatie; altfel, viaţa ar înceta în corpul acesta. Fructele şi legumele consumate în stare crudă acidifică sângele CEL MAI PUTIN. Aceleaşi legume, însă, gătite induc o aciditate mai mare sângelui nostru, iar preparate altfel decât prin fierbere şi coacere, îl acidifică şi mai mult. Proteina animală induce o aciditate şi mai mare. Alimentele superprocesate şi rafinate (bomboane, dulciuri, sucuri acidulate, cafea) induc sângelui o aciditate extrem de mare! Cum spuneam, sângele are la dispoziţie patru minute să ajungă la un ph de 7,35; dacă are puţină aciditate de neutralizat, acesta va folosi baze din corpul nostru (calciu şi magneziu luate direct din oase şi dinţi), aceasta ducând în timp la slăbirea densităţii osoase. Problema mai mare e când aciditatea este foarte mare şi corpul nu mai poate, în patru minute, să ridice ph-ul sângelui. Spuneam mai devreme că sângele alimentează şi e în contact permanent cu toate celulele din corpul nostru. Ce poate face ca să scape rapid de aciditate şi să rămână alcalin?…..Aruncă toată aciditatea pe celule! Şi la multi dintre noi face aceasta de trei ori pe zi .Starea  normală a celulelor noastre e una alcalină. Într-un mediu aerob (cu oxigen), fiecare celulă îşi produce energia prin mitocondrii numite şi „uzine energetice”, deoarece conţin enzimele oxido-reducătoare necesare respiraţiei. Respiraţia produce energia necesară organismelor, iar această energie este înmagazinată în moleculele de ATP. Mitocondriile au material genetic propriu  – ADN mitocondrial -, care conţine informaţia genetică necesară sintezei enzimelor respiratorii, oxigenul, glucoza şi fructoza fiind esenţiale! Acum, imaginaţi-vă că sângele scapă zilnic de excesul de aciditate, aruncând-o pe celule. Celula sănătoasă devie astfel un mediu foarte acid, unde oxigenul este în cantităţi foarte mici.Acum, ea are doar două variante: ori să moară, ori să se transforme, la fel cum am educa un copil. De obicei se transformă (ajunge un talhar) şi devine o celulă care se adaptează mediului fără oxigen, învăţând să trăiască într-un mediu anaerob, producându-şi energia prin fermentaţie (ciordeli, speculatii, parazitarea celorlalti semeni, adica cancer social). Aceasta este celula canceroasă. Lucrul acesta nu trebuie să ne sperie; toţi avem între 1.000 şi 10.000 de celule canceroase, zilnic, în corp. Sistemul imunitar şi globulele albe le distrug, însă (mai face doamne-doamne curatenie). În cazul acesta, se ridică întrebarea: „Atunci, de ce cancerul face aşa mari ravagii? De ce nu sunt protejaţi toţi de propriul sistem imunitar şi de globulele albe proprii?” Aici e partea interesantă celulele au o inteligenţă proprie. Celula aceea, când devine canceroasă, ştie că va fi decimată de globulele albe şi găseşte o cale să se facă invizibilă pentru sistemul imunitar: se înveleşte cu nişte celule normale şi sănătoase care aparţin corpului (celule trofoblaste, adica un fel de lup in blana de miel, şi astfel, sistemul imunitar nu vede ce e înăuntru. Exact  acelaşi lucru îl mai întâlnim undeva în natură. Fetusul, în corpul mamei, e format din cromozomi de la ambii părinţi. Dacă sistemul imunitar al mamei l-ar vedea, l-ar ataca imediat. În 1902, John Beard, profesor de embriologie la Universitatea din Edinburgh, Scoţia, scria un articol publicat în jurnalul medical Lancet, în care declara că între celulele canceroase şi anumite celule preembrionare caracteristice fazei iniţiale a gravidităţii, nu există nicio diferenţă. Celulele  stem sunt nişte celule din care se poate forma orice. Din această cauză, 80% dintre ele se găsesc în ovare şi testicule (pentru a crea viaţa) şi 20% în restul corpului (pentru a reface orice fel de ţesut, în caz de accident). Beard a observat că placenta (care e, de fapt, form ată din celule trofoblaste) seamănă aproape identic cu celulele canceroase. Iar placenta creşte exploziv în primele trei săptămâni de sarcină, după care se opreşte din creştere. De ce?  \ Pancreasul copilului începe să funcţioneze după a treia săptămână de sarcină, producând o enzimă numită „tripsină”. Şi se pare că această enzimă opreşte din creştere placenta. Până în a noua lună, creşterea placentei este foarte lentă. În luna a noua pancreasul fătului, care lucrează deja la capacitate maximă, împreună cu pancreasul mamei, produc această enzimă în cantităţi suficient de mari încât să găurească placenta. Odata placenta perforată, lichidul amniotic iese (se rupe apa) şi sistemul imunitar vede ce se „ascunde” acolo, declanşând imediat durerile naşterii; practic, îl dă afară pe ”parazit”) Tripsina, în afara faptului că digeră celulele trofoblaste (placenta), mai face ceva: digeră proteina animală. Cu o dietă omnivoră, în care unii dintre noi trimit cantităţi mari de tripsină spre digestia alimentelor de trei ori pe zi şi mai au şi pancreasul slăbit, acesta nu produce tripsină suficientă nici pentru digestie, … deci cum va mai putea distruge învelişul (placenta) cu care celulele canceroase s-au ascuns de sistemul imunitar?… Acesta este motivul pentru care creşterile tumorale depind atât de mult de ”stilul de viaţă” şi de obiceiurile alimentare. Se pare că celulele canceroase au nevoie de zece ani de divizări şi multiplicări, ca să poată fi observate cu aparatele medicilor şi pentru ca aceştia să pună diagnosticul „cancer în faza I”. Dacă în aceşti zece ani ţinem câteva posturi în care să nu mâncăm, o perioadă, nimic de origine animală, toată tripsina disponibilă va merge şi va digera învelişul celulelor canceroase, care vor deveni astfel vizibile pentru globulele albe, iar acestea vor fi capabile să-şi îndeplinească rolul. După un post, Dumnezeu ne poate vindeca de cancer şi noi nici si nu ştim aceasta. Chimioterapia si radioterapia, ce fac? Omoară celule canceroase! Foarte bine, până aici. Omoară, însă, şi celule sănătoase!  Haideţi să trecem cu vederea aceasta. Dar fiţi atenţi: ele PARALIZEAZĂ GLOBULEE ALBE! Dupa prima şedinţă de chimioterapie acestea nu mai luptă,deci nu ne mai putem baza pe sistemul imunitar. Acum intră în scenă ”medicamentele” lui Dumnezeu. În multe fructe şi legume există nişte ”coloranţi”. Aceşti coloranţi sunt, de fapt, nişte otrăvuri foarte puternice pentru celulele canceroase. Colorantul negru (resveratrolul) e cel mai potent, urmat de colorantul roşu şi de cel galben. Să vedem modul de funcţionare ! Celulele canceroase sunt foarte ineficiente în a-şi produce energia, întrucât o produc prin fermentaţie (ciordeala cum spuneam mai sus), deci au nevoie de mult zahăr ca să crească. Din 20 în 20 de minute vom alimenta celulele canceroase cu acest zahăr. Dar consumând zahărul dintr-un fruct de culoare neagră, concomitent cu consumarea zahărului, celulele canceroase vor consuma şi resveratrolul şi vor muri pe capete. Primul lucru l-am făcut; mai avem de făcut încă două. Celula aceea canceroasă am distrus-o şi acum, în locul ei, e un lichid foarte toxic. Aceasta otravă trebuie scoasă cumva din organism. Aici intervine sistemul limfatic!! Există două alimente care pun în mişcare limfa: lămâia şi echinaceea. Consumul a 3-4 lămâi stoarse şi diluate cu apă, zilnic, şi a 2-3 linguriţe de pulbere de echinaceea vor asigura mişcarea sistemului limfatic, care va prelua lichidul acela foarte toxic şi  îl va duce în ficat. Ficatul amestecă această otrava cu bila şi o varsă în intestin, de acolo merge în colon şi aşteaptă să fie eliminată. Aici mai apare o problemă: deoarece colonul reabsoarbe apa, el va reabsorbi şi otrava şi o va reintroduce în ficat. Aceasta măreşte riscul de ciroză la ficat. Soluţia salvatoare ar fi să forţăm cumva ficatul să îşi verse bila mult mai des şi apoi să scoatem imediat din intestine lichidul acela toxic. Clismele cu cafea, exact asta fac! Dacă bem cafeaua, aceasta stimulează rezervele de glicogen din ficat şi ne dă un boost de energie – stimulată!! -, dar dacă o folosim ca şi clismă, aceasta stimulează ficatul să îşi verse bila (cu toxinele rezultate din fostele celule canceroase), bila se amestecă cu cafeaua în intestin şi colon şi este eliminată imediat din organism. Acesta este ciclul: 12 ore de flux continuu de resveratrol şi zahăr în sânge, apoi 12 ore de post (peste noapte), prin care înfometăm, până dimineaţa, celulele canceroase. Apa cu lamaie şi echinaceea duc, prin mişcarea limfei, otrăvurile în ficat, iar clismele cu cafea din oră în oră asigură eliminarea toxinelor cât mai repede posibil, nelăsându-le să se reabsoarbă. Iar acum, în încheiere, o părere personală – dacă vreţi, o credinţă a mea : TOT CEEA CE AM SCRIS PÂNĂ ACUM E INUTIL, DACĂ NU INTERVINE ÎNAINTE VINDECAREA SUFLETEASCĂ, EMOŢIONALĂ !După ce oamenii apelează la toţi doctorii, fac tot felul de chimioterapii – care, în sine însele, sunt pentru a „omorî” trupul (pe lângă celulele canceroase sunt omorate și celule sănătoase) – şi după ce le încearcă pe toate, abia atunci acceptă oferta lui Dumnezeu de vindecare, prin „medicamentele” Lui: pentru SUFLET – credință, dragoste şi iertare, iar pentru TRUP – plante şi fructe vii. În multe cazuri, prin binecuvântarile lui Dumnezeu corpul reîncepe să funcţioneze şi să se regenereze, chiar dacă este atât de otrăvit de ură, invidie -mai ales-, neiertare -mult, mult, mai grav- , gelozie, frici … stil de viaţă şi alimentaţie necorespunzătoare. Dumnezeu vindecă sufletul ruinat şi salvează şi trupul, de multe ori, şi mai ruinat, restaurând astfel o mare parte a fiinţei umane. Condiția este, El nu poate reface trupul, atâta timp cât Tu nu te preocupi să-ți refaci, mai intâi, sufletul! S-a demonstrat ştiinţific că emoţiile şi sentimentele negative acidifică sângele şi pot aduce un dezechilibru în metabolism. Nu uita, planul Lui funcționează astfel:  VINDECAREA TRUPULUI ÎNCEPE CU VINDECAREA SUFLETULUI (prin minte, intelegere, constientizare)!!!   sursa:  cocoon.ro

 

 

 

 

Citatul zilei – 27 aprilie 2018

“Nu devii batran fiindca ai trait un anumit numar de ani, devii batran fiindca ai dezertat de la idealul tau. Anii rideaza pielea, dar renuntarea la ideal rideaza sufletul.”

George Enescu (1881-1955)

Citatul zilei – 30 decembrie 2017

„Iarna este in capul meu, dar primavara eterna se afla in sufletul meu.”

Victor Hugo (1802-1885)