Căutare

doinaflorescu

Etichetă

romani

Bancul zilei – 14 decembrie 2021

„Noroc că s-au inventat anesteziile, altfel românii s-ar contrazice cu doctorii în timpul operației.”

Bancul zilei – 8 decembrie 2021

Din ciclul: „Bancuri de acum 30-40-50 de ani.”
„De câte feluri sunt românii?
De două feluri: Mulţumiţi (pe care îi caută miliţia economică) şi
Nemulţumiţi (pe care îi caută securitatea).”

Bancul zilei – 5 octombrie 2021

Ceea ce-i sperie pe români în sintagma „Educație sexuală”, nu e cuvântul „sex”, care e tradițional, ci  cuvântul „educație”!

26 Decembrie – a doua zi de Crăciun

Denumirea lunilor

Romanii au dat numele lui Iuliu Cezar și Augustus unor luni astfel: au rebotezat luna a cincea – Quintilis (luna martie fiind prima lună a anului) – Iulius (iulie) în 44 î.Hr. și luna a șasea – Sextilis – Augustus în anul al 8-lea al erei noastre. Și alte luni au fost rebotezate de diferiți împărați, dar noile nume nu au supraviețuit morții inițiatorilor schimbării. Caligula a redenumit a șaptea lună – September – Germanicus; Nero a redenumit Aprilis – aprilie – Neroneus, Maius – mai – numele de Claudius și Iunius – iunie – Germanicus; Domițian a redenumit September Germanicus și luna a opta – October – Domitianus. September a fost redenumit Antoninus și Tacitus. November – a noua lună – a fost redenumită Faustina și Romanus. Commodus a fost unic prin redenunirea tuturor lunilor după propriile lui nume: Amazonius, Invictus, Felix, Pius, Lucius, Aelius, Aurelius, Commodus, Augustus, Herculeus, Romanus și Exsuperatorius.

Mai mult timp decât nume efemerele date de împărații romani au rezistat numele introduse de Charlemagne. El a redenumit toate lunile denumirile agricole în vechea limbă germană. Aceste nume au fost folosite până în secolul al XV-lea și, cu unele modificări, până în secolul al XVIII-lea, astfel: Wintarmanoth (luna de iarnă – ianuarie), Hornung (bastard? – februarie), Lentzinmanoth (luna împrumutată – martie), Ostarmanoth (luna Paștelui – aprilie), Winnemanoth (luna pășunatului – mai), Brachmanoth (luna aratului – iunie), Heuvimanoth (luna fânului – iulie), Aranmanoth (luna recoltei – august), Witumanoth (luna lemnului – septembrie), Windumemanoth (luna culesului viei-octombrie), Herbistmanoth (luna ierbii – noiembrie), and Heilagmanoth (luna sfântă – decembrie).

Numărul de zile al lunilor

Conform învățatului din secolul al XIII-lea, Sacrobosco, schema originală a lunilor calendarului iulian era una foarte regulată, cu luni alternative scurte și lungi. Astfel, din ianuarie până în decembrie, numărul de zile ale lunilor era, pentru calendarul roman republican, următoarea:

30, 29, 30, 29, 30, 29, 30, 29, 30, 29, 30, și 29, totalizând 354 zile.

El credea că Iuliu Cezar a adăugat o zi fiecărei luni, cu excepția lunii februarie, în total de 11 zile în plus, anul ajungând astfel la 365 de zile. O zi suplimentrară putea să fie adăugată la februarie în anii bisecți:

31, 29 (30), 31, 30, 31, 30, 31, 30, 31, 30, 31, și 30.

El considera că Augustus a schimbat schema astfel:

31, 28 (29), 31, 30, 31, 30, 31, 31, 30, 31, 30, și 31,

dându-ne astfel modul neregulat al numărului de zile ale lunilor pe care îl avem și în zilele noastre. Motivul ar fi fost dorința ca lungimea lui Augustus să nu fie mai mică (și inferioară ca importanță) lui Iulius.

Deși această teorie este răspândită și în prezent, este aproape sigur că Sacrobosco a greșit. O pictură murală, care înfățișează un calendar roman republican, s-a păstrat până în zilele noastre, ceea ce confirmă faptul că lunile aveau o lungime neregulată încă mai înainte ca Iuliu Cezar să reformeze calendarul [2] astfel:

29, 28, 31, 29, 31, 29, 31, 29, 29, 31, 29, și 29

De asemenea, un lucru care nu s-a schimbat la trecerea de la calendarul roman la cel iulian au fost datele Nonelor și Idelor. În particular, Idele erau pe 15 (sau pe 13) ale lunilor martie, mai, iulie și octombrie. Acest lucru sugerează că lunile menționate mai sus au avut tot timpul 31 de zile în calendarul iulian. În sfârșit, teoria lui Sacrobosco este contrazisă de lungimea de 31 de zile a lunii Sextilis dată de papirusul egiptean din anul 24 î.Hr.

Numerotarea anilor

Metoda cea mai folosită de romani pentru identificarea anilor în scopul numerotării era să-i numească după cei doi consuli care își inaugurau consulatul în acel an. Din 153 a. Chr., ei își începeau mandatul pe 1 ianuarie, iar Iuliu Cezar nu a schimbat acest obicei. Anul acela era un an eponim (botezat cu numele unui magistrat). Anii romani au fost astfel numiți până la mandatul ultimului consul numit în 541. Romanii numărau mai rar anii de la fondarea fondarea orașului Roma, Ab Urbe condita (AUC) („De la intemeierea Romei”). Această metodă era folosită de istoricii romani pentru determinarea numărului de ani dintre două evenimente, nu pentru numirea datei calendaristice. Mai mult decât atât, istoricii foloseau date diferite pentru fondarea Romei. Fasti Capitolini, o inscripție care conține o listă a consulilor, publicată de Augustus, folosea ca dată a fondării 752 a. Chr.. Data folosită de Varro, 753 a. Chr., a fost adoptată de istoricii moderni. Editorii renascentiști adăugau data fondării Romei manuscriptelor pe care le publicau, dând falsa impresie că romanii își numerotau anii. Este de amintit că anul de fondare varronian nu a început pe 1 ianuarie, ci în Ziua Întemeietorului – 21 aprilie. Acest lucru împiedica biserica romana timpurie să sărbătorească Paștele după 21 aprilie, deoarece sărbătorile de Ziua Întemeietorului erau în dezacord cu sobrietatea Postului Mare.

Pe lângă anii consulari, romanii mai foloseau uneori și anii de domnie ai unui împărat. Anno Diocletiani, numiți astfel după Dioclețian, au fost folosiți de creștinii din Alexandria pentru a-și numerota Paștile de-a lungul secolului al IV-lea și al V-lea. În 537, Iustinian a hotărât ca, din acel moment înainte, data trebuie să includă numele împăratului, indicțiunea și numele consulului. Indicțiunea a făcut ca anul Bizantin să înceapă pe 1 septembrie. În anul 525, Dionisie cel Mic a propus sistemul anno Domini, care s-a răspândit treptat în Europa Occidentală creștină, după ce sistemul a fost adoptat de călugărul Beda Venerabilul. Anii au început să fie numerotați de la anul presupus al nașterii lui Isus, de 25 martie – Bunavestirea, pentru ca în curând această dată să fie schimbată pe 25 decembrie – Crăciunul, înapoi de Bunavestire în Anglia, pentru ca în Franța anii să fie numărați începând cu ziua de Paște.

De la calendarul iulian la calendarul gregorian

Calendarul iulian a fost folosit în Europa din timpurile Imperiului Roman până în anul 1582, când Papa Grigore al XIII-lea a promulgat calendarul gregorian, care a fost în scurtă vreme adoptat de majoritatea țărilor catolice. Țările protestante l-au adoptat ceva mai târziu, iar țările din Europa Răsăriteană l-au adoptat mult mai târziu, unele la începutul secolului al XX-lea. Rusia a folosit calendarul iulian până după Revoluția rusă, de aceea Revoluția din Octombrie a izbucnit în noiembrie, conform calendarului gregorian. În Rusia, calendarul iulian a suferit totuși o reformă sub Petru cel Mare (înainte deci de reforma completă de la începutul secolului XX), când s-a renunțat la numerotarea anilor de la (ceea ce creștinii credeau că este momentul care coincide cu) „facerea lumii”, adoptându-se ca moment de la care se numără anii nașterea lui Hristos, în plus tot atunci adoptându-se și convenția prin care anul începe pe 1 ianuarie, și nu la 1 septembrie, așa cum era cazul în vechiul calendar bizantin.

Deși țările din Europa Răsăriteană au adoptat calendarul gregorian până în 1923, bisericile lor naționale ortodoxe folosesc în continuare calendarul iulian. La Conferința interortodoxă de la Constantinopol din mai 1923, a fost propus un calendar iulian revizuit. Acest calendar este format dintr-o parte solară, care este și va fi similară cu calendarul gregorian până în anul 2800 și o parte lunară, cu ajutorul căreia se calculează astronomic Paștele la Ierusalim. Toate bisericile ortodoxe au refuzat partea lunară, continuând astfel sărbătorirea Paștelui conform calendarului iulian, (Biserica Ortodoxă Finlandeză folosește calendarul gregorian pentru sărbătorirea Paștelui). Partea solară a calendarului a fost acceptată numai de unele dintre bisericile ortodoxe, și anume: Biserica Ortodoxă a Constantinopolului, Biserica Ortodoxă a Alexandriei, Biserica Ortodoxă a Antiohiei, Biserica Ortodoxă Greacă, Biserica Ortodoxă Cipriotă, Biserica Ortodoxă Română, Biserica Ortodoxă Poloneză și Biserica Ortodoxă Bulgară (în 1963), acestea sărbătorind Crăciunul pe 25 decembrie calendarul gregorian, odată cu bisericile catolice, până în anul 2800. Biserica Ortodoxă a Ierusalimului, Biserica Ortodoxă Rusă, Biserica Ortodoxă Sârbă, Biserica Ortodoxă Georgiană, Biserica Ortodoxă Ucraineană și calendariștii vechi greci au continuat să folosească calendarul iulian pentru datele fixe, de aceea ei sărbătoresc Crăciunul pe 25 decembrie calendarul iulian (7 ianuarie calendarul gregorian) până în anul 2100.

sursa:Wikipedia

Bancul zilei – 17 septembrie 2019

Majoritatea romanilor cred ca majoritatea romanilor sunt prosti.

Bancul zilei – 10 august 2019

La campionatul X, românii au luat în prima zi o medalie, a doua zi au mai luat una, iar a treia zi i-a prins.

Citatul zilei – 28 martie 2019

„Mi-am dorit de multe ori să fac o teză de doctorat cu tema: aflarea în treabă ca metodă de lucru la români.”

Petre Țuțea (1902-1991)

Ciorba la români

Ciorba la români

Aflu de la un ghid turistic că marea problemă a turiștilor români este lipsa ciorbelor dincolo de proximitatea granițelor noastre. Odată coborâți în mijlocul Parisului, lângă Milano sau în Amsterdam o majoritatea covârșitoare a conaționalilor noștri în vizită pe alte meleaguri întreabă de ciorbă. Text scris pentru selgroscautapasiunea.ro unde am publicat deja o serie de articole dedicate gastronomiei românești. Vă invit să le citiți.

Faptul în sine că nu par deschiși neam la bunătățurile tradiționale ale locului spune multe, dar nu e cazul aici să discutăm despre metehnele culinare extrem de conservatoare ale noastre.

Ciorba este, probabil, preparatul identitar al românilor de pretutindeni deși, atunci când suntem chestionați în legătură cu obiceiuri gastronomice arătăm cu deștu’ spre sarmale și oftăm cu patos că nu ne-ar aparține. Spre deosebire de saramale care-s un preparat de sărbătoare, ciorba este farfuria zilnică, sufertașul ce-i lipsește corporatistului de astăzi, constanta copilăriei urbane sau rurale. Zămurile calde servite la începutul mesei, unse cu o țuică înainte și asanate de orice savoare când sunt împreunate cu mult prea pișcătorii și deloc aromații ardei iuți românești cât să-ndeși mai multă pâine ori mămăligă, indiferent de-n blid e-o zamă-ntinsă ori un festin de carne și legume cu două degete de unsoare de la găina cea grasă, au devenit un reper major și irefutabil al cotidianului culinar autohton. Această practită gastronomică este atât de puternică încât are forme variate pentru întreaga sezonalitate și este comună tuturor regiunilor, cu variațiuni la temă (supe, ciorbe dulci, borșuri și uneori chiar și supe creme ceva mai recente, din cele ce nu-s nici supe, nici piureuri cum ar spune defuncta mea bunică).

 

 

Le-am dedicat o colecție destul de mare de proverbe și zicători: numai cu vorba nu se face ciorba; dacă ai bani, şi în pădure găseşti ciorbă; nu torni apă rece peste ciorba fiartă; cu două bucătărese iese ciorba prea sărată; dacă e să te frigi, apoi să te frigi măcar cu o ciorbă bună; la aşa pâine, aşa ciorbă; cine s-a fript cu ciorba, suflă și-n iaurt; nu-ți băga nasul in ciorba altuia etc.

Cum le categorisim

În bucătăria autohtonă întâlnim trei mari categorii de zămuri: supele: se fac mai ales din carne cu legume. Legumele sunt tăiate grosier. Ciorbele dulci, legumele sunt tăiate cubulețe și (în funcție de zonă) se călesc ori ba înainte de pus la fiert și nu adaugă parte acidă și borșurile sau ciorbele acre care au un ingredient în plus: borș, sare de lămâie, corcodușe, aguridă, zamă de varză…

Un pic de istorie

Dacă le spunem zămuri mă îndoiesc de cele scrise de Radu Anton Roman atunci când bagă și ciorba în lista mâncărurilor importate. Etimologic are dreptate, dar așa cum am mai spus etimologia nu are de face – de cele mai multe ori – decât cu proveniența termenului.

“Ce-s musacaua, ciorba, chifteaua, salata de «biof», ciolanul pe fasole, plăcinta (placenta în latină), supa, clătitele și altele atât de «neaoșe» bucate altceva decât depuneri, aluviuni, fie ale ocupației otomane, fie ale influențelor franceze, germane, fanaro-grecești sau care or mai fi ele?! Cu toate astea, cele mai multe din aceste lucrări n-au reușit nicicum (țară de sălbatici și nebuni!) să păstreze modelul. Mai mult, l-au aranjat discret pe românește, în asemenea măsură, încât nu mai recunoști nici măcar tema originară! Ca o haină primită în dar de la cineva prea gras sau prea slab, fustița de stambă importată a fost răscroită, modificată, transformată în șervete de bucătărie sau guler de cămașă  în bici, în sită de mătase, în altceva!” – Radu Anton Roman, prefață la Bucate, vinuri, obiceiuri românești, ed. Paideia 1998.

Continuă lectura „Ciorba la români”

Citatul zilei – 6 iunie 2018

„Românilor, nu vă mai alegeţi conducatori care nu-şi iubesc ţara!”

Petre Tutea (1902-1991)

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑