Sfânta Treime – 5 Iunie 2023

Creștinii ortodocși slăvesc pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh — Sfânta Treime, singurul Dumnezeu. Urmând Sfintele Scripturi și învățătura Sfinților Părinți, Biserica Ortodoxă mărturisește că Sfânta Treime înseamnă trei Persoane (ipostasuri), care împărtășesc aceeași substanță sau natură (grec. ousia). Această credință poate să pară paradoxală, dar acesta este modul în care Dumnezeu ni S-a revelat. Toate cele trei Persoane sunt consubstanțiale Una cu Cealaltă, va să zică, Ele sunt de aceeași esență (gr. homoousios) și coeterne. Nu a existat niciodată un timp ^[1] în care Una dintre Persoanele Treimii să nu fi existat.

Ospitalitatea lui Avraam, un arhetip vetero-testamentar al Sfintei Treimi.

Dumnezeu este dincolo și înainte de timp și totuși lucrează înăuntrul timpului, mișcându-Se și vorbindu-ne în cadrul istoriei. Dumnezeu nu este o substanță impersonală sau doar o mare forță, ci, mai degrabă, fiecare dintre Persoanele Divine este în legătură personală, de iubire: intratrinitară, pe de o parte, și cu creația, pe de altă parte. Dumnezeu nu este un nume pentru trei zei (i.e. politeism), ci, dimpotrivă, credința Ortodoxă este monoteistă și, în același timp, trinitariană. Dumnezeul Bisericii Creștin-Ortodoxe este Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov, adică cel viu, care lucrează în creația Sa: EU SUNT care s-a revelat pe Sine lui Moise, în rugul aprins (Eu sunt Cel ce sunt – Exodul 3, 14).

Sursa și unitatea Sfintei Treimi este Tatăl, din care se naște fără de timp Fiul și din care purcede Sfântul Duh. Astfel, Tatăl este, în același timp, fundamentul unității Sfintei Treimi, cât și al distincției. A încerca să înțelegi nenașterea (Tatăl), nașterea (Fiul), sau purcederea (Duhul Sfânt) conduce la nebunie, spune Sfântul Grigorie Teologul^{[citare / referință critică necesară]}, și, astfel, Biserica se apropie de Dumnezeu în mister divin, apofatic, fiind mulțumită să-L întâlnească personal pe Dumnezeu și să realizeze, în același timp, neputința minții umane de a-L înțelege.

Afirmația principală despre ceea ce crede Biserica despre Dumnezeu este găsită în Crezul Niceo-Constantinopolitan.

Biserica Ortodoxă sărbătorește Sfânta Treime în lunea de după Pogorârea Duhului Sfânt.

Dogma Sfintei Treimi 

Prin urmare, noi credem într-un singur Dumnezeu, într-un singur principiu, fără de început, necreat, nenăscut, nepieritor și nemuritor, veșnic, infinit, necircumscris, nemărginit, infinit de puternic, simplu, necompus, necorporal, nestricăcios, impasibil, imuabil, neprefăcut, nevăzut, izvorul bunătății și al dreptății, lumină spirituală, inaccesibil; putere, care nu se poate cunoaște cu nici o măsură, ci se măsoară numai cu propria ei voință. Căci poate pe toate câte le voiește. Creează toate făpturile, văzute și nevăzute, le ține și le conservă pe toate, poartă grijă de toate, le stăpânește pe toate, le conduce și împărățește peste ele în o împărăție fără de sfârșit și nemuritoare fără să aibă potrivnic, pe toate le umple și nu este cuprins de nimic, ba mai mult, ea cuprinde universul, îl ține și îl domină. Străbate toate ființele fără să se întineze, este mai presus de toate, este în afară de orice ființă, pentru că este supraființială, mai presus de cele ce sunt, mai presus de Dumnezeire, mai presus de bine, mai presus de desăvârșire. Ea delimitează toate începătoriile și toate cetele și stă mai presus de orice începătorie și ceată, este mai presus de ființă, de viață, de cuvânt, de idee. Este însăși lumina, însăși bunătatea, însăși viața, însăși ființa, pentru că nu are existență sau ceva din cele ce sunt de la altcineva. El este izvorul existenței pentru cele care există, al vieții pentru cei vii, al rațiunii pentru cei care participă la rațiune și pentru toți cauza bunătăților. Cunoaște toate înainte de facerea lor.

Credem într-o singură ființă, într-o singură Dumnezeire, într-o singură putere, într-o singură voință, într-o singură activitate, într-un singur principiu, într-o singură stăpânire, într-o singură domnie, într-o singură împărăție, cunoscută în trei ipostase desăvârșite, dar adorată într-o singură închinăciune, mărturisită și adorată de toată făptura rațională. Ipostasele sunt unite fără să se amestece și despărțite fără să se despartă, lucru care pare și absurd.

Credem în Tatăl și în Fiul și în Sfântul Duh, în care ne-am și botezat. Căci astfel a poruncit Domnul apostolilor să boteze, zicând: Botezându-i pe ei în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. (Matei 28, 19)

Credem într-unul Tatăl, principiul și cauza tuturor; nu s-a născut din cineva; singurul care există necauzat și nenăscut; este făcătorul tuturor. Este prin fire Tatăl singurului Unuia-Născut, Fiul Său, Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos și purcedătorul prea Sfântului Duh.

Credem și într-unul Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Domnul nostru Iisus Hristos, care s-a născut din Tatăl înainte de toți vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, deoființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut. Când spunem că Fiul este mai înainte de toți vecii, arătăm că nașterea Lui este în afară de timp și fără de început. Căci Fiul lui Dumnezeu, strălucirea slavei, chipul ipostasei Tatălui, înțelepciunea și puterea cea vie, Cuvântul lui cel enipostatic, icoana substanțială, desăvârșită și vie a nevăzutului Dumnezeu, nu a fost adus din neexistență la existență, ci a fost totdeauna împreună cu Tatăl și în Tatăl, născut din el din veșnicie și fără de început. Căci n-a fost cândva Tatăl, când n-a fost Fiul, ci odată cu Tatăl și Fiul, care s-a născut din El. Căci Dumnezeu nu s-ar putea numi Tată, fără de Fiu. Iar dacă ar fi fără să aibă Fiu, n-ar fi Tată. Și dacă ar avea mai pe urmă Fiu, ar deveni mai pe urmă Tată, nefiind înainte de aceasta Tată, și astfel s-a schimbat din a nu fi Tată în a deveni Tată, lucru mai rău decât orice blasfemie. Căci este cu neputință să spunem că Dumnezeu este lipsit de facultatea firească de a naște. Iar facultatea de a naște constă în a naște din El, adică din propria Sa ființă ceva asemenea cu El după fire. Este însă necucernic să spunem cu privire la nașterea Fiului că a mijlocit oarecare vreme și că existența Fiului este posterioară existenței Tatălui. Deoarece spunem că nașterea Fiului este din El, adică din natura Tatălui. Iar dacă admitem că Fiul nu coexistă dintru început cu Tatăl, din care este născut, atunci introducem o schimbare în ipostasa Tatălui, anume ca nefiind dintru început Tată a devenit pe urmă Tată. În adevăr, chiar dacă lumea s-a făcut pe urmă, totuși nu s-a făcut din ființa lui Dumnezeu. Ea a fost adusă, prin voința și prin puterea Lui, de la neexistență la existență; dar prin aceasta nu urmează o schimbare a firii lui Dumnezeu. Nașterea este actul prin care se scoate din ființa celui care naște cel ce se naște asemenea cu el după ființă. Zidirea și crearea, însă, este un act extern, în care ceea ce se zidește și se creează nu provine din ființa celui care zidește și creează, ci este cu totul deosebit de el.

De asemenea, credem și în unul Sfântul Duh, Domnul și făcătorul de viață, care purcede din Tatăl și se odihnește în Fiul, împreună închinat și slăvit cu Tatăl și cu Fiul, ca fiind de aceeași ființă și coetern.

Credem în Duhul cel din Dumnezeu, cel drept, cel conducător, izvorul înțelepciunii, al vieții și al sfințeniei. El este și se numește Dumnezeu împreună cu Tatăl și cu Fiul; nezidit, desăvârșit, creator, atotstăpânitor, atoatelucrător, atotputernic, nemărginit în purtare; El stăpânește întreaga zidire, dar nu este stăpânit; îndumnezeiește, dar nu se îndumnezeiește; desăvârșește, dar nu se desăvârșește; împărtășește dar nu se împărtășește; sfințește, dar nu se sfințește; mângâietor, deoarece primește rugăciunile tuturor; în toate asemenea Tatălui și Fiului; purces din Tatăl și dat prin Fiul, este primit de toată zidirea. Zidește prin El însuși, dă ființă universului, sfințește și ține.

Enipostatic, există în propria lui ipostasă, nedespărțit și neseparat de Tatăl și Fiul, având toate câte are Tatăl și Fiul afară de nenaștere și naștere. Tatăl este necauzat și nenăscut, căci nu este din cineva: El își are existența de la El însuși și nici nu are de la altul ceva din ceea ce are, ba, mai mult, El este în chip firesc principiul și cauza modului de existență a tuturor. Fiul este din Tatăl prin naștere. Duhul Sfânt și El este din Tatăl, dar nu prin naștere, ci prin purcedere. Noi cunoaștem că există deosebire între naștere și purcedere, dar care este felul deosebirii nu știm deloc. Nașterea Fiului din Tatăl și purcederea Sfântului Duh sunt simultane. Așadar, toate câte le are Fiul și Duhul, le are de la Tatăl, și însăși existența. Dacă nu este Tatăl nu este nici Fiul și nici Duhul. Și dacă Tatăl nu are ceva, nu are nici Fiul, nici Duhul. Și din cauza Tatălui, adică din cauză că există Tatăl, există și Fiul și Duhul. Și din cauza Tatălui, și Fiul și Duhul au pe toate câte le au, adică din pricină că Tatăl le are pe acestea, afară de nenaștere, de naștere și de purcedere. Căci cele trei sfinte ipostase se deosebesc unele de altele numai în aceste însușiri ipostatice. Ele nu se deosebesc prin ființă, ci se deosebesc fără despărțire prin caracteristica propriei ipostase.

Spunem că fiecare din cele trei ipostase are o ipostasă desăvârșită, ca să nu admitem o fire compusă desăvârșită din trei ipostase nedesăvârșite, ci o singură ființă, în trei ipostase desăvârșite, simplă, mai presus de desăvârșire și mai înainte de desăvârșire. Căci tot ceea ce este format din lucruri nedesăvârșite este negreșit compus. Dar din ipostase desăvârșite este cu neputință să avem ceva compus. Pentru aceea nici nu spunem că specia este din ipostase, ci în ipostase. Spunem că sunt nedesăvârșite acelea care nu păstrează specia lucrului săvârșit din ele. Piatra, lemnul și fierul fiecare în sine, potrivit naturii lor proprii, sunt desăvârșite; dar raportate la clădirea făcută din ele, fiecare este nedesăvârșită, căci nu este fiecare din ele în sine clădire.

sursa: orthodoxwiki

Citatul zilei – 26 februarie 2023

Mai mult decât de Dumnezeu mă tem de absența lui Dumnezeu.

Octavian Paler (scriitor, 1926-2007)

Bancul zilei – 25 octombrie 2022

Eu m-am ugat la Dumnezeu să-mi dea un soț bun. Și mi-a dat. Soțul meu nu s-a rugat și a primit ce a primit.

Bancul zilei – 23 ianuarie 2022

Dacă aș fi Dumnezeu, l-aș învia pe Vadim Tudor,
doar ca să văd ce zice despre Șoșoacă!

Sfântul Ilie și legenda carului de foc cu care se plimbă pe cer. Tradiții și obiceiuri de 20 iulie

Sfântul Ilie Tesviteanul, celebrat drept făcător de minuni şi aducător de ploi în perioadă de secetă, este sărbătorit anul acesta de creștinii ortodocși,  marți, 20 iulie.

Sfântul Ilie a venit pe lume cu peste 800 de ani î. Hr., în ţinutul Tesvi din Galaad, într-o familie de preoţi, într-o perioadă în care iudeii se închinau idolilor şi zeilor străini, pe vremea împăratului Ahab. Se spune că la naşterea sa tatăl său a văzut oameni îmbrăcaţi în alb învelindu-l în scutece de foc şi, dându-i numele, i-au dat să mănânce o flacără, simbol al râvnei pentru Dumnezeu care l-a mistuit de-a lungul întregii sale vieţi.

Sfântul Ilie și carul de foc de pe cer

Legendele mai spun că Sfântul Ilie a fost gospodar, dar cu o fire foarte iute. El şi-ar fi ucis părinţii veniţi în vizită şi a mers apoi la Dumnezeu şi şi-a cerut iertare, primind un car şi un bici de foc pentru a-i ucide pe diavolii care îl stăpâneau.

În tradiţia populară, Sfântul Ilie este prezentat ca mergând pe cer într-un car cu roţi de flăcări, tunând şi lovind diavolii cu biciul de foc. Se mai spune că este aducător de ploaie şi că poate provoca furtuni puternice. 

Multe legende spun să Sfântul Ilie nu şi-a încheiat misiunea pe pământ, el ridicându-se la cer şi aşteptând acolo sfârşitul lumii, pentru a se lupta cu căpetenia diavolilor. Este considerat „mustrător al împăraţilor celor fărădelege şi pedepsitor al prorocilor mincinoşi, minunat făcător de minuni şi râvnitor către Dumnezeu, cel căruia stihiile s-au supus şi cerul i-a dat ascultare, cel mai mare între proroci”.

Regele Ahab, în vremea căruia ar fi trăit Ilie, s-a căsătorit cu Isabela, o prinţesă feniciană din Sidon, care se închina zeului Baal. Ahab, preţuind frumuseţea femeii mai mult decât credinţa în Dumnezeul părinţilor săi, şi-a obligat poporul să se închine zeului Baal, încurajând în acest fel idolatria. Toate aceste fapte au atras mânia lui Dumnezeu, iar Sfântul Proroc Ilie a primit misiunea de a-l mustra pe rege şi de a întoarce de la închinarea la zei poporul care se tăvălea în necurăţie şi aducea pe fiii săi jertfă diavolilor (zeului Moloh, zeul fericirii, îi erau aduse drept jertfe copii sacrificaţi prin ardere).

Seceta și ploaia, simboluri ale puterii Sfântului Ilie

Certându-l pe Ahab, Sfântul Ilie îi spune: „Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, înaintea Căruia slujesc eu; în aceşti ani nu va fi nici rouă, nici ploaie decât numai când voi zice eu!” (3 Rg 17;1). Sfântul Ilie s-a retras pe malul râului Cherit. Iar în urma lui, seceta şi foametea a cuprins toată ţara. Atunci s-a împlinit cuvântul lui Moise către iudei: „Cerurile tale, care sunt deasupra capului tău, să se facă aramă şi pământul de sub tine fier” (Deuteronomul, 28 – 23). Căci Dumnezeul l-a ascultat pe Sfântul Ilie.

După trei ani şi jumătate, dovedindu-se că numai credinţa în Dumnezeul lui Ilie este cea adevărată, poporul israelit şi-a recunoscut greşeala de a se fi închinat zeului Baal, strigând: „Dumnezeul lui Ilie este Dumnezeul cel adevărat”.

„Până când veţi şchiopăta voi de amândouă gleznele voastre?”, întreba Sfântul Ilie mulţimile adunate pe Muntele Carmelului: „Dacă Dumnezeu, Care v-a scos pe voi din pământul Egiptului, este Dumnezeu, apoi pentru ce nu mergeţi în urma Lui? Iar dacă Baal este zeul vostru, apoi mergeţi după el”, le spune israeliţilor, mustraţi de conştiinţă pentru rătăcirea lor.

Rugându-se atunci Ilie, o ploaie a răcorit pământul şi foametea a încetat.

Sfântului Proroc Ilie nu i-a fost dată moartea, fiind ridicat la cer într-un car de foc. Şi potrivit Tradiţiei Bisericii, el este viu în trup, aflat în grija lui Dumnezeu în locaşurile cereşti.

Sfântul Ilie a fost văzut de cei trei Sfinţi Apostoli, Petru, Ioan şi Iacob, pe Muntele Taborului, în vreme Schimbării la Faţă a Mântuitorului Hristos, şi va fi văzut din nou de oameni înaintea celei de a doua veniri a lui Iisus Hristos. Atunci cel ce mai înainte a scăpat de sabia Izabelei, va pătimi de sabia lui Antihrist, împreună cu Enoh şi cu Ioan. (sursă: vol. „Vieţile Sfinţilor”)

Obiceiuri, tradiții, superstiții. De ce nu se mănâncă mere

De ziua Sfântului Ilie, oamenii nu lucrau, pentru a nu cădea grindina, şi nu mâncau mere, pentru ca grindina să nu fie de mărimea acestora.

Tot în această zi, femeile mergeau la biserică şi dădeau pomană pentru morţi din roadele gospodăriei.

În dimineaţa acestei zile se culeg plante de leac, în special busuioc, care sunt puse apoi la uscat, iar femeile duc busuioc la biserică pentru a fi sfinţit după care, întoarse acasă, îl pun pe foc, iar cenuşa rezultată o folosesc în scopuri terapeutice.

De Sfântul Ilie, românii îşi amintesc şi de sufletele morţilor, în special de sufletele copiilor morţi. Femeile chemau copiii străini sub un măr, pe care îl scuturau şi dădeau de pomană merele căzute. Bisericile sunt pline, acum, cu bucate pentru pomenirea morţilor (Moşii de Sânt-Ilie), iar la casele gospodarilor sunt organizate praznice.

Mierea albinelor, recoltată de Sfântul Ilie

De Sfântul Ilie, la sate, apicultorii recoltau mierea albinelor. Recoltarea mierii se făcea numai de către bărbaţi îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, ajutaţi de către un copil, femeile neavând voie să intre în stupină. După recoltarea mierii, cei din casă, împreună cu rudele şi vecinii invitaţi la acest moment festiv, gustau din mierea nouă şi se cinsteau cu ţuica îndulcită cu miere. Masa festivă avea menirea de a asigura belşugul apicultorilor.

Sânt-Ilie marchează şi miezul verii pastorale, dată la care le era permis ciobanilor să coboare în sate, pentru prima dată după urcarea oilor la stână. Cu această ocazie, ciobanii tineri sau chiar cei maturi aduceau în dar

iubitelor sau soţiilor lor furci de lemn pentru tors, lucrate cu multă migală.

Bâlciul de Sânt Ilie de la Fălticeni, o tradiție din 1814

Pentru ţinutul sucevean este demn de amintit renumitul bâlci de Sânt-Ilie de la Fălticeni, bâlci care, din anul 1814, în urma hrisovului lui Scarlat Vodă Calimach, era al doilea ca mărime din Europa, după cel de la Leipzig. Cu două-trei săptămâni înainte de 20 iulie, pe străzile Fălticeniului începea să se adune mozaic de lume şi se auzeau strigătele şi chemările negustorilor rostite în polonă, rusă, letonă, cehă, germană, maghiară, turcă sau arabă.

Tot în 20 iulie se ţin mai multe târguri sau petreceri câmpeneşti, precum Târgul de fete de pe Muntele Găina din judeţul Alba, în timp ce la Covasna are loc nedeea mocănească „Sânt Ilie la români”, la Săcele se desfăşoară „Târgul feciorilor de la Săcele”, la Polovragi – „Nedeea de la Polovragi”, iar la Fălticeni – „Şezătoarea”.

 În ziua de după Sfântul Ilie, pe 21 iulie, oamenii îl sărbătoresc pe Ilie-Pălie, vizitiul care conduce carul Sfântului.

Sărbătoarea proorocului Ilie Tesviteanul este şi ziua Aviaţiei Române, acest sfânt fiind considerat, începând din 1913, ocrotitorul şi patronul aviatorilor.

sursa: digi24.ro

Sfinții Apostoli Petru și Pavel – 29 iunie 2021

Sfinții Apostoli Petru și Pavel sunt sărbătoriți pe 29 iunie, după o perioada de post, care variază că durata, în funcție de data Sfintelor Paștilo

Sfintul Apostol Petru– fiul lui Iona și fratele Apostolului Andrei, s-a născut în Betsaida Galileei. Numele sau iudeu era Simon, însă Mântuitorul îl va numi Chifa (piatră).

După o pescuire minunată pe lacul Ghenizaret, este chemat să devină pescar de oameni. Mărturisește în numele apostolior dumnezeirea lui Hristos, dar se și leapădă de Hristos când El este prins spre a fi răstignit.

După Înălțarea Domnului, Petru ia cuvântul în adunarea ucenicilor și aleg ca apostol pe Matia în locul lui Iuda. În ziua Cincizecimii, după predică Sfântului Apostol Petru, se botează trei mii de persoane.

Sfântul Apostol Petru a propovăduit în Ierusalim, Iudeea, Samaria, Asia Mică până în Babilon și în ultima parte a vieții, la Roma. Sfântul Petru a murit răstignit pe cruce, cu capul în jos, în anul 67, pe 29 iunie.

Sfântul Apostol Pavel era originar din Tarsul Ciliciei, din neamul Veniamin.

Sfântul Pavel a fost elevul învățatului Gamaliel. Pavel locuia în Tars și lupta împotriva creștinilor.

Sfântul Apostol Pavel a participat la uciderea arhidiaconului Ștefan.

Pe calea Damascului i se arată Hristos într-o lumina orbitoare și îl mustra: „Saule, Saule de ce mă prigonesti?”. Se convertește și primește botezul de la Anania, episcopul Damascului.

Sfântul Apostol Pavel a pornit în trei mari călătorii misionare și a scris 14 epistole care se găsesc în Sfânta Scriptură. A fost decapitat din porunca împăratului Nero, în anul 67.

Din cauza faptului că Sfinții Apostoli Petru și Pavel au fost în temniță pentru că L-au mărturisit pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, au devenit ocrotitori ai sistemului penitenciar din România.

Ei sunt ocrotitori ai celor lipsiți de libertate și din cauza faptului că cei ajunși în penitenciare sunt persoane care au greșit față de Dumnezeu, precum au greșit și ei: Petru S-a lepădat de Hristos, iar Pavel i-a prigonit pe creștini.

sursa: alba24.ro

Sfânta Treime – 21 iunie 2021

Învățătura despre Sfânta Treime – termen care nu apare în Sfânta Scriptură – își face simțită prezența în filozofia creștină prin intermediul crezurilor postniceene. Unul dintre acestea este exprimat în simbolurile de credință creștine, mai cu seamă în Simbolul atanasian:

– Tatăl este creator, dar co-mântuitor, co-sfințitor;

– Fiul este mântuitor, dar co-creator, co-sfințitor;

– Duhul Sfânt este sfințitor, dar co-creator, co-mântuitor.

Trinitarienii susțin că această dogmă este clar exprimată în Sfânta Scriptură, dar că dogma Sfintei Treimi a fost des atacată de către diverși eretici, cum sunt numiți de aceștia adversarii trinității, precum Arie și Macedonie, ca să amintim doar doi dintre marii contestatari ai Sfintei Treimi.

Trinitarianismul este o doctrină religioasă care se bazează pe credința în Sfânta Treime (contrar binitarianismului și unitarianismului bazate pe credința într-un Dumnezeu în două ipostaze și respectiv o ipostază). Această credință este acceptată de multe din mișcările creștine contemporane.

Teofil al Antiohiei este primul autor patristic care folosește termenul de „Treime”.

Primele două concilii ecumenice (Niceea – 325 și Constantinopol – 381) au statornicit definitiv învățătura de credință a Bisericii, inclusiv dogma Sfintei Treimi, astfel că din secolul al IV-lea după Hristos se poate vorbi de o „adevărată cinstire în toată lumea creștină a Sfintei Treimi.”

Doctrina Sfintei Treimi exprimată în forma: „Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, întreit în Persoane, dar Unic în ființă, este Dumnezeu Atotputernic, Preexistent firii și complet Independent în raport cu orice” într-adevăr face deosebire în mod fundamental de majoritatea celorlalte religii politeiste, în care dumnezeul/dumnezeii iau naștere într-un univers preexistent.

În același timp această accepțiune a Sfintei Treimi se diferențiază net și de viziunea monoteistă a evreilor nominali, care în 1500 de ani până la Hristos nu au primit niciodată vreo mărturie ce i-ar fi putut duce la o asemenea accepțiune.

Problema trinității rămâne destul de controversată, la fel cum a fost și la Conciliul de la Niceea. Un efect indirect al adoptării acestei dogme ca oficială de către bisericile creștine a dus la reacții adverse în lumea orientală.

Se pot observa remarci de condamnare și în scrierile musulmane referitor la această dogmă, ținând cont că și islamul are la bază credința monoteistă iudaică și îl acceptă pe Iisus Hristos drept un profet foarte important, la fel ca Moise.

Din acest punct de vedere mulți exegeți susțin că „acest cuvânt simplu al adevărului despre mântuire și despre viața veșnică a devenit tot mai greu de răspândit printre necredincioși datorită acestei dogme, din punct de vedere logic, complicate a trinității”.

Sociologi ai religiei, precum protestantul Max Weber, consideră învățătura Sfintei Treimi a fi o formă timpurie și imatură a teologiei creștine, fantasmagorice și iraționale în caracter; pentru că credințele trinitariene apar după iudaism, așa cum se întâmplă în creștinism, Weber le consideră a fi niște regretabile întoarceri la desuete idei primitive (citat din Werner Stark (“The place of Catholicism in Max Weber’s Sociology of Religion”, Sociological Analysis 29 (winter), 1968, pp. 202–10) în Capitolul 24 din “The Blackwell Companion to Eastern Christianity” ^[2], redactat de Peter McMylor și Maria Vorojișceva). Printre teologii occidentali antitrinitarieni se numără Isaac Newton și Miguel Servet (ultimul plătind cu viața respingerea acestei învățături, fiind ars pe rug de către protestanți).

Doctrina Treimii

Conform religiei creștin-ortodoxe, Sfânta Treime este formată din Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt.

• Dumnezeu Tatăl este singurul Creator și Atotputernicul.
• Dumnezeu Fiul este unicul Fiu al Domnului, trimis spre a ridica păcatele lumii. Cu toții suntem considerați fiii lui Dumnezeu, însă Iisus este „Fiul Omului” trimis spre a ridica „păcatul strămoșesc”.
• Sfântul Duh, ne este precizat în Sfânta Scriptură, că a apărut la botezul lui Iisus în formă de porumbel. Atunci botezul a fost ridicat la rang de Sfântă Taină: „Taina Sfantului Botez”.

Cei trei formează o singură ființă în trei persoane (sau în trei ipostaze).

Dogma Sfintei Treimi a fost rezultatul unui proces istoric complex, în care teologii proto-ortodocși au fost treptat forțați să o adopte de propriile lor alegeri, pentru că ei combăteau în egală măsură dogme pe care le priveau drept erezii și care epuizaseră toate posibilitățile logice de a defini natura lui Isus Hristos (simplu om, simplu Dumnezeu care doar părea om, atât om cât și divin, dar două persoane diferite, atât om cât și divin, dar o singură persoană) și relația între Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul. Au fost abandonate modele proto-ortodoxe de înțelegere acestei relații pe care proto-ortodocșii le găsiseră anterior drept progrese teologice în înțelegerea acestei relații, dar care, în urma dezbaterilor teologice ulterioare cu cei înfierați drept eretici, au fost găsite drept lipsite de nuanțarea necesară. Deși proto-ortdocșii câștigaseră disputele anterioare, în urma definirii mai precise a ortodoxiei creștine ei au fost învinși în secolele al IV-lea și al V-lea de succesorii lor cu propriile lor arme, fiind în cele din urmă declarați eretici, nu pentru că ar fi combătut idei privite drept corecte, ci pentru că poziției lor îi lipseau precizia și rafinamentul teologic cerut de împăcarea unor teze contradictorii acceptate simultan de teologi.

Conform lui Bart Ehrman, Sfânta Treime este un mister teologic și nu a fost menită să fie înțeleasă rațional: „Dacă îți închipui că o înțelegi, de fapt o înțelegi greșit”. Un articol al BBC confirmă ideea că nu poate fi înțeleasă rational. Cu alte cuvinte, Sfânta Treime este o taină dumnezeiască și nu poate fi înțeleasă de mintea omului.

sursă:Wikipedia

24 decembrie 2020 – Ajunul Crăciunului

Crăciunul este una dintre cele mai importante sărbători din lumea creștină. La sate sunt păstrate mult mai bine datinile acestei perioade a anului. Începând cu 20 decembrie, de Ignat, când se taie porcul, în casele românești se simte apropierea Crăciunului. Începe să miroasă a afumătură, a sarmale și a cozonaci, bucate ce se vor servi la masa de Crăciun.

Una dintre cele mai răspândite tradiții la români este colindatul, un ritual păstrat din moși-strămoși, compus din texte ceremoniale, dansuri și gesturi. Încă de Ignat, tobele răsună tare și copiii repetă colindele. În Noaptea de Ajun cu traista după gât, cu bâta în mâna și căciula pe urechi, colindătorii merg din casă-n casă și cântă colinde la ferestrele luminate. Cu acest prilej, gazda le împarte colindețe: covrigi, nuci, mere, colăcei de făina frământați și copți chiar în acea noapte, denumiți pițărăi. De la acest nume, această datină, ajunul Crăciunului mai poartă și numele de “Ziua de pițărăi”

În ajunul Crăciunului, ca și în ajunul Anului Nou, în toate provinciile românești copiii formează grupuri și pornesc pe la casele gospodarilor cântând cântece ce au refrenuri ca: „Florile dalbe”, „Lerui ler”, „Ziurel de ziuă” ori „Moș Ajunul”, „Bună dimineața la Moş Ajun”, „Neațaluș” și „Steaua”. În seara de Ajun, în pragul casei este așezat un vas cu grâu, peste care trec colindătorii. În zilele următoare, grâul este dat animalelor, pentru a avea spor, ca și colindătorii.

Apropierea Sărbătorii Nașterii Domnului este un prilej pentru gospodinele din unele zone ale țării de a-și primeni și împodobi casele, de a agăța de grindă sau de streașină crenguțe de busuioc, levănțică sau mentă ca să poarte noroc celor din casă, dar și ca să parfumeze aerul încăperilor. Obiceiul împodobitului bradului de Crăciun a fost împrumutat și se presupune că ar aparține de fapt lumii germane păgâne, de unde a fost treptat asimilat de creștinism. La noi, datina împodobirii unui pom sau a unei ramuri verzi se întâlnea numai la nuntă sau la moartea unui flăcău sau fete mari. După primul război mondial acest obicei s-a răspândit pe tot teritoriul țării.

În noaptea de Crăciun, pe masă se pune un colăcel, în care se înfige un cuțit. De asemenea, pâinea așezată sub masă simbolizează norocul pentru întreaga familie, iar grâul e pus sub fața de masă pentru ca noul an să aducă recolte bune și belșug. Masa trebuie să rămână întinsă toată noaptea, iar cine are șemineu lasă focul aprins. Ca să le vină pețitori, din Ajunul Crăciunului și până la Iordan (Bobotează), fetele mătură casa de la prag înspre răsărit. În aceste două săptămâni este bine ca fetele mari să nu dea gunoiul afară din casă.

În ziua de Ajun, femeile ies în livadă cu mâinile pline de aluat și ating fiecare pom spunând: “Cum sunt mâinile mele pline cu aluat, așa să fie pomii încărcați cu rod la anul”.

În această seară, fetele pot face vrăji ca să își afle ursitul. Fata trebuie să postească toată ziua. Seara, prima îmbucătură luată în gură trebuie să o pună în brâu, iar când se duce la culcare trebuie să întindă brâul pe jos și să facă trei mătănii peste el și să zică:

Brâu, brâușorul meu,

Arata-mi pe ursitorul meu,

Care-i dat de Dumnezeu,

În vis să-l visez,

Aievea să-l văz.

iar apoi se culcă, având nădejde că-și va visa ursitul.

Pentru Ajunul Crăciunului gospodarii își strâng de prin sat toate lucrurile care le aveau date cu împrumut, pentru ca sfintele sărbători să le găsească acasă, căci altfel, se crede că ele vor plânge și că proprietarii vor avea pagubă tot anul.

Coșurile se mătură și funinginea se aruncă prin vie, ca vara să încarce via cu struguri, după cum a fost încărcat coșul cu fu­ningine. Alții pun această funingine la rădăcina pomilor, ca să se încarce pomii de poame; alții o aruncă pe sub pomi și pe straturile de legume, ca să nu facă viermi și mai ales ca puricii să nu mănânce verdeața și rodul. Cenușa se dă afară în această zi, numai după ce se dă de pomană sare și ceapă. Unele gospodine păs­trează această cenușă, pe care o strâng de pe vatră pe nemâncate și o amestecă cu gunoiul ce-l strâng din casa, iar primăvara, când sădesc straturile pentru semănături, presară cenușa și gunoiu peste ele și zic:

“Cum n-am mâncat eu diminețile ajunurile, așa să nu-mi mănânce nici o lighioană roadele”.

În noaptea de Crăciun, spun bătrânii, se deschide cerul. Cei buni îl văd pe Dumnezeu stând la masă cu îngerii și sfinții. Roagă-te la miezul nopții, iar rugăciunea ta nu va rămâne fără răspuns.

sursa:folclor-românesc.ro

20 iulie – Sfântul Ilie

Sfantul Proroc Ilie Tesviteanul

Sfântul Proroc Ilie este cinstit pe 20 iulie. Sfântul Ilie a fost fiul lui Sovah, din cetatea Tesva, din Galaad, dincolo de Iordan, de unde şi numele Prorocului: Ilie Tesviteanul. A trăit cu peste opt sute de ani înainte de întruparea Mântuitorului, pe vremea lui Ahab, regele iudeilor (c. 874-853 î.Hr.). Acest rege îşi luase de soţie o feniciană, Izabela din Sidon, femeie închinătoare la Baal, unul din zeii principali ai fenicienilor. Ea îndemna pe rege să părăsească vechea credinţă a iudeilor, în Dumnezeul cel adevărat, şi să se închine lui Baal, și regele și tot poporul să-l urmeze, întorcându-se de la Dumnezeu. Regele, preţuind mai mult deşertăciunea lumii acesteia, decât mântuirea sufletului său, a părăsit credinţa cea adevărată şi, îmbrăţişând el însuşi legea idolească, a dat poruncă şi mult ajutor spre aducerea poporului credincios la închinarea idolilor, prigonind pe apărătorii dreptei credinţe, ridicând temple păgâne, pretutindeni pe pământul lui Israel, şi ţinând în mare cinste pe slujitorii lui Baal.

S-a ridicat atunci, la chemarea Domnului, Sfântul Ilie Prorocul care, venind la curtea regelui, îl mustra, prin cuvinte aspre, pentru rătăcirea lui. Dar văzând că nu poate aduce pe rege la calea cea dreaptă a credinţei strămoşeşti, l-a vestit că se va abate asupra ţării o foamete mare, care va ţine trei ani şi jumătate, ca pedeapsă pentru lepădarea lui de credinţă. Pentru aceasta, regele căuta să-l omoare. Prorocul Domnului s-a ascuns în Valea pârâului Chedron, unde mânia regelui nu-l mai putea ajunge.

După trei ani şi jumătate însă, Sfântul Proroc s-a întors la curtea regelui Ahab. Cu jertfa adusă pe muntele Carmel, jertfă asupra căreia Dumnezeu a trimis foc din cer, Sfântul Ilie a dovedit că străvechea credinţă, pe care o mărturisea și o apăra el, era credinţa cea adevărată! Poporul, văzând minunea Prorocului, a strigat: ”Dumnezeul lui Ilie este Dumnezeul cel adevărat!” (3 Regi 18, 39) şi, prinzând pe slujitorii cei mincinoşi ai lui Baal, i-a ucis, ca să nu mai înşele poporul. Foametea a încetat printr-o ploaie binecuvântată trimisă de Dumnezeu la rugăciunea Sfântului.

Prorocul Ilie a săvârşit şi alte fapte minunate: a înviat pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului, a despărţit apa Iordanului şi a vorbit cu Dumnezeu pe muntele Horeb, Dumnezeu arătându-i-se „în vânt subţire” (3 Regi 19, 12). Prin vrerea lui Dumnezeu, Prorocul Ilie a fost ridicat la ceruri într-un car de foc, netrecând prin moarte. El s-a arătat, împreună cu Prorocul Moise, la Schimbarea la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos, pe muntele Tabor. Sfânta Scriptură şi Tradiţia Bisericii ne spun că Sfântul Ilie va reveni pe pământ, la sfârşitul veacurilor, ca înainte-mergător al celei de a doua veniri a lui Hristos, mustrând pe Antihrist şi fiind omorât de către el, după care va fi înviat de Mântuitorul, Mielul cel biruitor.

Pentru rugăciunile Prorocului Tău Ilie, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. Amin.

sursa: CrestinOrtodox.ro