Căutare

doinaflorescu

Etichetă

București

Bancul zilei – 10 februarie 2022

Doi olteni în București urcă în tramvai. Primul întreabă pe in pasager:

-Cu tamvaiul ăsta ajung la gară?

-Nu.

Al doilea continuă:

-Dar eu?

 

Bancul zilei – 25 august 2021

„Bucureștiul e genul de oraș în care dacă văd pe cineva că fură o mașină oamenii se implică imediat și profită de locul de parcare rămas liber”

 

Stigmatul etnic de Andrei Pleșu

După catastrofa degradantă a Holocaustului, ne-am fi așteptat ca incriminarea cuiva după criterii etnice să nu mai funcționeze niciodată în dezbaterea publică. Sau să fie amendată prompt, mergînd pînă la soluții penale. Ei bine, de la o vreme, apartenența la o etnie sau alta a revenit, impenitent, grosolan, în ringul confruntării electorale, ca un cap de acuzare mereu la îndemînă. Nu-ți vine să crezi! Vrei să dai în Siegfried Mureșan, te revolți, țanțoș, că îl cheamă Siegfried. Cioloș e și el Julien, de Clotilde Armand nu mai vorbim… Dar marea lovitură de campanie e „neamțul“! Klaus Iohannis! Excelentă materie primă pentru caftangiul politic autohton! Se folosesc gaze lacrimogene pe 10 august împotriva protestatarilor? Cine vorbește! Neamțul! Specialist, prin naștere, în procedeul gazării din lagărele de concentrare! O cuconiță nărăvașă (olteancă, deh!) adulmecă și ea primejdia. Neamțul vrea să facă noi lagăre de concentrare, în care să fie exterminați pesediștii. Cuconița cu pricina are antecedente semnificative. La 16 ani a intrat, sedusă, în Partidul România Mare, al cărui președinte, Corneliu Vadim Tudor, propunea adunarea tuturor opozanților de la începutul anilor ’90 pe un stadion cuprinzător și împușcarea lor patriotică. Tot lui i se datorează oftătura patetică: „Evreii sînt mereu la putere în ţara asta amărîtă“. Să fi fost Vadim neamț? Mai nou, și un impozant filosof ardelean face asociații crase între Iohannis, pe de o parte, și Mussolini, Hitler & Company, pe de alta. De la un metafizician fin ne-am fi așteptat la analize ceva mai subtile. E drept, domnia-sa ne-a mai făcut unele surprize candide: de pildă, și-a intitulat un capitol de carte „Trialogul religiilor“, crezînd că „dialog“ înseamnă doar o vorbire în doi. O elementară cunoaștere a termenului, ar fi trebuit să-l prevină că „dia-“ nu are legătură cu „doi“ și că „dialog“ poate fi și o discuție în trei, în patru, în cîte cîți vrei… Dar la noi (la „români“?) poți ajunge gînditor de elită, rector și ministru chiar dacă ai mici carențe de abecedar…

„Rrromânii verzi“ care, în furor-ul lacom și oportunist al luptei pentru putere, recurg prea ușor la atacul etnic, își ignoră propria istorie și nu-și onorează „tradiționala“ ospitalitate. Pentru ei, nu poți fi, simultan, cetățean de sorginte germană și loial țării de adopție. Așa să fie? Să privim în urmă. În cap de listă îl voi aminti pe regele Carol I, neamț get-beget, dedicat însă României fără ezitare și fără concesii. E cel care a modernizat radical țara după unirea Principatelor și cel care i-a obținut independența, după secole de dominație otomană. Uităm prea ușor și de Karl Storck, fondatorul școlii românești de sculptură modernă, în succesiunea căruia a apărut Brâncuși (pe al cărui profesor „bucureștean“ îl chema Hegel…). Nu vom întîrzia, acum, asupra unui inventar complet. Dar putem invoca oricînd contribuțiile decisive ale unor etnici germani la evoluția culturii autohtone, de la Oskar Walter Cizek, critic de artă de anvergură, sprijinitor al avangardei românești din anii ’20 ai secolului trecut, pînă la un muzician ca Wilhelm Berger sau la scriitori ca Wolf von Eichelburg, Eginald Schlattner, Oskar Pastior, Herta Müller, ca să nu pomenim decît cîteva nume. De neocolit este uriașul patrimoniu de cultură și civilizație lăsat, în Ardeal, de minoritatea sașilor în cei 800 de ani de conviețuire cu noi. E teribil, de altfel, ce de „străini“ bîntuie prin partea locului! Din păcate, ne-am trezit prea tîrziu. Trebuia să începem curăţenia mai demult! Trebuia să nu luăm modelul primei noastre Constituţii (cea din 1866) de la belgieni. Trebuia să nu lăsăm o sumedenie de arhitecţi francezi să ne umple capitala cu clădiri „străine“: Ateneul Român, Banca Naţională, Fundaţiile Regale (azi Biblioteca Centrală Universitară), CEC-ul de pe Calea Victoriei, Tribunalul de pe Splai, Ministerul Agriculturii de lîngă Universitate, Facultatea de Medicină din Cotroceni sau Hotelul Athénée Palace (azi Hilton). Bine ar fi fost să nu ne dăm nici pe mîna numitului Carol Davila, de fapt un franco-italian (Carlo Antonio Francesco d’Avila), chiar dacă, fără el, am cam fi întîrziat cu învăţămîntul medical, cu organizarea primului serviciu autohton de ambulanţă, cu deschiderea primelor orfelinate, ba chiar şi cu inaugurarea Grădinii Botanice din Bucureşti (aranjată, vai, împreună cu un horticultor austriac). Fiindcă veni vorba de grădini, să amintim şi Cişmigiul, cel mai vechi parc public din Bucureşti, născut la iniţiativa generalului Kiseleff şi încheiat cu sprijinul expert al vienezului Wilhelm Mayer. Am zis Kiseleff? Da, „străinul“ care a participat la întocmirea Regulamentelor Organice de la noi şi care, ca ambasador al Rusiei la Paris, a sprijinit în mod eficace unirea Principatelor. Mai departe: cum de-am acceptat să se instaleze în biata, obidita noastră țărișoară primii pictori post-bizantini din Principate (Schiavoni, Livaditti și Chladek), ultimul dintre ei  profesor esențial al lui Nicolae Grigorescu? Dar „ghinioanele“ noastre nu se opresc aici. Lingvistica şi folcloristica românească sînt opera unor fondatori „alogeni“: Moses Gaster, Lazăr Şăineanu, Heimann Hariton Tiktin. Imnul naţional („Deşteaptă-te, române!“) a fost compus de Anton Pann, născut în Bulgaria de azi, cu numele de familie Petrov. Ce să mai spunem de românii celebri, cu unele antecedente nu tocmai româneşti: Vasile Alecsandri (cu un bunic evreu botezat), Alexandru Xenopol (un nume care, în traducere, ar însemna „fiul străinului“), cu un tată englez de origine evreiască, sau B.P. Hasdeu, cu o genealogie greu de sistematizat… Rosetteştii şi Ghiculeştii erau cam greci, de Cantacuzini nu mai vorbim. Ion Luca Caragiale era aromân (greco-albanez?) cu un tată născut la Constantinopol, marele Nicolae Iorga se trăgea, după mamă (Arghiropol), din greci bizantini şi după tată din munţii Pindului, Constantin Noica avea drept străbunic pe un anume Gigantis.

Iată tot atîtea motive să cer scuze, în numele poporului român, compatrioților noștri de toate etniile pentru cuvintele proaste ale cîte unei nulități autohtone. Românii normali nu gîndesc ca ei! În rest, rămîne cum am vorbit: m-am săturat de derbedei, de proști și de țoape!

(reluînd și pasaje din articole mai vechi, la fel de exasperate)

preluat după Dilema veche

9 Martie – Sfinții 40 de mucenici

 

Sfintii 40 de Mucenici sunt praznuiti de Biserica Ortodoxa, in fiecare an, pe data de 9 martie. Acesti mucenici au trait in vremea imparatului Licinius (308-324), prigonitor al crestinilor. Sfintii 40 de Mucenici erau soldati crestini si faceau parte din Legiunea a XII-a Fulminata din Armenia.  Acestia nu erau doar romani de origine, ci si greci, amestecati cu armeni.

Afland despre credinta lor, Agricola, guvernatorul Armeniei, i-a silit sa se inchine idolilor. Deoarece au refuzat, au fost intemnitati timp de opt zile si batuti cu pietre. Prin semne divine au fost insa intariti in dreapta credinta.

 

Dupa aceste chinuri, guvernatorul i-a condamnat la moarte prin inghetare, in lacul Sevastiei. La miezul noptii, unul dintre cei 40 de mucenici, a iesit din apa din cauza gerului. Alergand spre baia calda, pusa de cei ce slujeau idolilor, a murit. Cei ramasi sa indure gerul au inceput sa se roage: „Ajuta-ne Dumnezeule, Mantuitorul nostru, usureaza-ne sarcina si alina iutimea vazduhului, ca spre Tine nadajduim, ca sa nu ne rusinam si sa cunoasca toti ca ne-am mantuit strigand catre Tine”. In urma acestei rugaciuni s-au petrecut mari minuni: apa lacului s-a incalzit, gheata s-a topit si 40 de cununi stralucitoare au pogorat asupra mucenicilor. Unul dintre soldatii de paza, uimit ca in miezul noptii o lumina din cer incalzeste apa si ca o cununa din cele 40, pogorate peste mucenici, nu are peste cine sa se aseze, s-a aruncat in apa, marturisind ca si el este crestin.

Pentru ca au fost scosi vii din lac, comandantii au poruncit sa li se zdrobeasca picioarele cu ciocanele. Toti martirii au trecut la cele vesnice in urma acestui supliciu. Trupurile lor au fost puse intr-un car, ca sa fie duse spre ardere si apoi sa fie aruncate in lac. Numai Meliton, un tanar soldat, a supravietuit torturii. Pentru ca mai respira, ostasii nu l-au pus in car. Mama sa, stiind ca cei 39 de confrati in suferinta aveau pregatita imparatia cerurilor, isi ia fiul in brate si merge cu el sa-l puna in car. Daca ii dorea salvarea, trebuia sa fie lipsit de credinta in Hristos. Meliton moare pe drum, in bratele mamei sale.

Cei patruzeci de Sfinti Mucenici sunt: Chirion, Candid, Domnos, Isichie, Iraclie, Smaragd, Evnichie, Valent, Vivian, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ion, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetius, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Gorgonie, Teofil, Domitian, Gaiu, Leonte, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton, Aglaie.

Sarbatoarea crestina a Sfintilor 40 de Mucenici din Sevastia s-a suprapus peste inceperea anului agricol traditional si a generat o sarbatoare traditionala romaneasca, Mucenicii sau Macinicii. In credinta populara in ziua mucenicilor se incheie zilele babelor, lasand loc zilelor mosilor. De aceea, in aceasta zi se fac numeroase ritualuri de alungare a gerului, cum ar fi: lovirea pamantului cu bate sau maiuri, rostind descantece, pentru ca sa iasa caldura si sa intre gerul, sau jocul copiilor peste foc.

Continuă lectura „9 Martie – Sfinții 40 de mucenici”

Frumoasa mea cu ochii verzi! (partea a IV-a)

„Să-ți trăiască franțuzoaica!”

Iată o expresie bucureșteană ce își are tâlcul său îndepărtat.

La început de secol (XX, n.n.) capitala trăia sub influența franceză. Deși Carol I adusese cu sine o echipă de tehnicieni, medici, farmaciști, muzicieni și chiar mărunți meșteșugari specializați, publicul continua să se orienteze tot către Franța, a doua patrie. Cu rare excepții, – studii filosofice, muzicale, inginerești, – clasa conducătoare și burghezia în general, își îndrepta privirea către Paris pentru completarea unei instrucții superioare ce la noi în țară nu atinsese încă nivelul occidental din pricina vitregiei vremurilor, provocată de neîntreruptele ocupații străine.

Francofilia se manifesta cu deosebire în câmpul modei. Cu toate că, prin venirea noului rege de origină străină, se introducea în mod oficial ținuta apuseană în ce privește înbrăcămintea, înlocuind definitiv reziduurile caftanelor ori hlamidelor orientale și deși bărbații învesțmântați occidental erau denumiți „îmbrăcați nemțește” sau cu haine ori strae nemțești (iar nu franțuzești sau englezești), totuși Parisul constituia o adevărată aspirație atât pentru bărbați, dar mai cu seamă pentru femei. Ca să atragă clientela, marile case bucureștene de croitorie și pălării pentru cocoane purtau în mod obligatoriu inscripții franceze. Chiar dacă proprietara se va fi chemat cu nume neaoș terminat în „escu”, profesiunea era totuși înscrisă pe firma dela poartă cu subtitlul „Maison de Couture”, „Robes et Manteaux” sau „Modes”: Madame Stropșescu – Robes et Manteaux, sau Madame Caltaboșeanu – Modes; iar pe strada Cometa era, în copilăria mea, un negustor pe care îl chema nici mai mult nici mai puțin decât Georges Cacalețeanu – Coiffeur pour Dames. Franțuzești. Până și omul de periferie, mahalagiul, sau chiar țăranul cosmopolit din județul Ilfov nu se mai mulțumea să spună bună-ziuabună-seara și mulțumesc, ci te saluta cu „bonjurică”, „bonsoar”, „orevoà”, adăugând câte un „mersi” sau chiar „mersim” când voia să fie mai acătării. Alteori, când trebuia să plătească, se scuza că nu are un „franc” în buzunar sau măcar o „santimă„.

Îmi amintesc de un caz tipic de molipsire franceză în acest „social life” bucureștean. În fostul edificiu Crețulescu, în a cărui incinta se găsea și faimoasă biserică a „lumii bune”, situată pe Calea Victoriei, peste drum de palatul regal, se afla, pe lângă alte magazine, și unul de pălării al francezului Jobin, împământenit la noi către încheierea veacului trecut (XIX, n.n.). Alături de ceilalți confrați de pe Podul Mogoșoaei, faimoșii Georges, Philips, Fain & Melik, Rubens, decreta moda bărbătească la pălării. Dar Jobin se impusese mai mult decât concurența pentru că, în afară de „furnizor al curții regale”, fusese primul a introduce la noipălăria înaltă(chapeau haut-de-forme) și clackul, ce făceau parte din ținuta de gală obligatorie, completând fracul, smokingul, jacheta sau redingota. Oamenii de Stat, miniștrii, personalitațile importante ale epocii nu găseau întru început această pălărie protocolară decât la magazinul lui Jobin. Devenise atât de popular printre bucureșteni încât noțiunea „pălăriei înalte” s’a confundat până la urmă cu numele negustorului ce o introdusese, transformându-se în neologismul joben, înscris oficios în limba română. La reuniunile mondene, balurile, recepțiile oficiale, se indica ținuta de rigoare pe invitație cu recomandația vestimentară: „frac, clack sau țilindru, mănuși albe”. Însă la seratele de categoria mai dărâmată sta scris: „Ținuta obligatorie: Smoching, joben, mănuși albe„.

***

Era un alt sector ce dorea să imite în oarecare măsura Parisul, anume acela al variété-ului, café-ului chantant și cabaret-ului. Bineînțeles că și pe acestea cetățeanul de rând le românizase articulându-le „ca la noi”:varieteucafeușantan. În special „șantanul” avea sens pejorativ, iar biata cântăreață, chanteuse sau diseuse devenită „șanteză”, reprezenta un pericol pentru soțiile legitime ale micei sau marei burghezii. Întreg programul sălilor de variétés se alcătuia din numere importate. Acrobații și prestidigitatorii veneau din Italia însă dansatoarele și cântărețele coborau direct dela Paris. Natural, erau de categorie ceva mai… șubredă, fiindcă marile vedete de tip Mistinguette nu începuseră să ne viziteze. Soseau totuși femei cu mult farmec, precum de obicei întâlnești în corpul de balet fete mai frumoase decât prima balerină. Erau elegante, aducând cu sine acel „nu știu ce” parisian, tulburător ca și parfumurile franțuzești. Odată programul terminat, cu învoirea localului, aceste „chanteuse” ori dansatoarele luau loc la masa publicului, transformându-se în „dame de consumație”. Dacă în nemțește „eine Dame” definește o cocoană în înțelesul cuvântului, în românește cuvântul „damă” înfățișează femeia ușuratecă, derivând dela aceste „șanteze” cari voiau să fie cocoane dar nu reușeau întotdeauna. Multe dintre ele exercitau însă cu farmec și dexteritate o profesiune în care strălucește „gheisha” japoneză.

Bineînțeles că în localurile dubioase și femeile erau dubioase. Având un procentaj la băutura consumată, bietul client, mai ales provincial, care nu băuse decât o sticlă-două de șampanie, se pomenea cu patru-cinci golite sub masă. Dacă încerca să protesteze, „dama de consumație” îi șoptea discret la ureche: „Chéri, nu șade frumos să faci scandal. Râde lumea de noi. Hai, fii cavaler și plătește”. Și așa se ducea leafa cavalerului pe o lună.

Continuă lectura „Frumoasa mea cu ochii verzi! (partea a IV-a)”

Frumoasa mea cu ochii verzi! (partea a II-a)

O viață întreagă magistratul Cincinat dorise să ocupe un post în București. Prin formație și esența lui spirituală, aparținea Capitalei. Și totuși, în ciuda legăturilor cu Palatul, cu mai-marii țării, nimeni nu izbutise să-l transfere la București. Cel mai apropiat loc îl avusese la Buftea, unde acceptase postul de jude-supleant într’un biet sat, deși avea grad de Consilier de Curte, doar din dorința de a fi cât mai aproape de Capitală, unde venea zilnic cu bicicleta sau cu trenul.

Miniștrii de Justiție și colegii îl cam persecutau pentru că îi înțepa cu epigramele sale. De pildă, după ce ieșise dela o întrevedere cu un director al personalului, fost avocat, Cincinat îi dedicase o epigramă, care în niciun caz nu avea darul să-l flateze:

Fiindcă tăceam, deși cu rost,
Fabriciu mă crezuse prost.
Tot astfel eu l-am socotit,
Dar… numai după ce-a vorbit.

Un ministru de justiție avea o tânără amanta, căreia acelaș binevoitor epigramist îi consacrase următorul catren, ce i-a atras mutarea la Lerești de către înaltul personaj:

Dacă ți-aș face-o epigramă,
Tu ai ceti-o orișicui.
Dece nu pot să-ți fac, dudue,
Ceva, să nu spui nimănui?

Desigur că împungându-i, nu îi putea apropia pe superiori, cu atât mai mult cu cât inteligența și suplețea nu sunt întotdeauna virtuțile celui mai mare în grad. Astfel stând lucrurile, maestrul pereginase din loc în loc, prin sate și orașe de provincie, fără a-și împlini dorința ce-l ardea ca lingoarea, de a fi transferat în Capitală.

Printre cei ce rostiră discursuri la înmormântare, a impresionat cu deosebire bătrânul Jean Th. Florescu, fost, la rându-i, ministru de Justiție care, cu tonul grav, patetic, scanda în liniștea mortuară din capela cimitirului Bellu, o frază de tragică ironie, un adio sunând ca un reproș:

– În sfârșit, Cincinat, ți-ai văzut visul cu ochii! Ai fost transferat la București…

Plângea întreaga asistență. Doar maestrul parcă surâdea liniștit pe catafalc, cu rictusul încremenit în coltul gurii. Știa, pe semne, că acolo unde se duce nu mai există Capitală, nici magistratură: doar Câmpiile Elisee visate în nopțile lui de inspirație și chimere, iar unic și suprem judecător, bunul Dumnezeu.

După ce bulgării de pământ acoperiră pentru totdeauna pe cel ce ne fusese tovarăș de iluzii, nenoroc și bucurii, am pornit cu pasul greu către casă. Eram tulburat ca niciodată. Aveam și remușcări. De nenumărate ori dealungul prieteniei noastre, Cincinat îmi propusese să colaborăm. Sergiu Tănăsescu, Alexandru Leon, Ionel Fernic, izbutiseră cu melodiile lor să-i popularizeze câteva poeme ce se cântau de către toată suflarea românească.

Continuă lectura „Frumoasa mea cu ochii verzi! (partea a II-a)”

Frumoasa mea cu ochii verzi! (partea I)

Motto: Așa era pe timpul când în țară nu încremenise surâsul pe buze

Când sosirăm la Brașov l-am găsit pe Cincinat Pavelescu la cofeterăria Flagner, în tovărășia unei domnișoare blonde, cu ochi albaștri-verzui, o apariție destul de estompată, lipsită de personalitate. Singuru-i merit, de care nu putea fi făcută responsabilă, era tinerețea de 19 ani, contrastând cu „maturitatea” de 60 de ani a maestrului. Prezentările s’au desfășurat protocolar, precum îi plăcea lui Cincinat să fie în toate împrejurările.

– Logodnica mea, domnișoara Andricu, dl și dna Manzatti.

Călcând legile politeții, atât eu cât și nevastă-mea am scăpat o exclamație de uimire, destul de bine auzită, un fel de „ah” cu nuanță mai mult de spaimă decât de bucurie. Cincinat se logodise fără să ne spue. Cât despre aleasa inimii, pe lânga poetul chel, dolofan, cu tâmplele albite, logodnica părea o strănepoată din prima căsătorie.

Au fost câteva clipe de expectativă. Nici unii nu deschideam gura. Ne scrutam cu reciprocă neîncredere.

Logodna cu domnișoara Andricu era una dintre loviturile lui Cincinat, o lovitură pe care și-o dădea mai mult sie însuși. Se căsătorise pe vremuri, la Paris, cu Alice Viardot-Garcia, o cântăreață descendentă dintr’o familie de celebri muzicieni, cu care nu mai conviețuia de ani de zile din pricina gravelor neînțelegeri ce le otrăveau amândoura viața. Totuși, divorțul nu se produsese și iată-l pe maestru proaspăt logodit cu o fetișcană oarecare, cu verighetă în deget, aspirant la bigamie, deși cunoștea tainele justiției și sancțiunile, fiind procuror general la Curtea de Apel din Brașov. Despre logodnă nu suflase nimănui niciun cuvânt. Se jena pe semne.

Simțindu-se fulgerat de priviri vrăjmașe, își luă rămas bun dela Domnișoara Andricu. Noi făcurăm la fel. Și încântați de despărțire, braț la braț doar cu maestrul, ne îndreptarăm către locuința sa, prin străduțele tulburătoare ale cetății Brașovului. Atacul îl începu nevastă-mea:

– Bine, Cincinat, nu ți-e rușine să faci asemenea gugumănii la vârsta ta?

– Ma chère, voi nu vă dați silința să mă descifrați. Am și eu nevoe de un suflet să mă priceapă.

– Și n’ai găsit un suflet mai bătrân de 19 ani? Să știi că te faci de râs!

– Exagerezi! Nu se prea cunoaște diferența de vârstă, nu uita că eu sunt poet. Pentru mine timpul s’a oprit în loc de mult.

Continuă lectura „Frumoasa mea cu ochii verzi! (partea I)”

Bancul de astăzi, 17 noiembrie 2018

O blondă grăbită sună la informații C.F.R.

-Cât face trenul rapid se la Iași la București prin Adjud?

-O secundă…

-Mulțumesc!

Blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑