În 1907, un doctor american pe nume Duncan MacDougall a desfășurat o serie neobișnuită de experimente. Intrigat de ideea că sufletul uman avea o anumită masă și, prin urmare, putea fi cântărit, MacDougall a asamblat un pat prevăzut cu un set de cântare sensibile.

Apoi, a convins un șir de bolnavi în stadiu terminal să se întindă pe acest pat în ultimele clipe ale vieților lor. MacDougall era foarte meticulos. A înregistrat momentul exact al morții fiecărui pacient și timpul petrecut de pacient pe pat.

Doctorul a monitorizat toate schimbările de greutate care au apărut în preajma momentului decesului. În calculele sale, a ținut cont chiar și de pierderea de fluide corporale, precum transpirația și urina, și de pierderea de gaze, precum oxigenul și nitrogenul.

Concluzia sa a fost că sufletul uman cântărește 21 de grame. Este greu să ne imaginăm că un astfel de experiment ar fi luat în serios de comunitatea științifică în ziua de azi. Însă gândirea din spatele experimentului – și reacțiile generate de el – continuă să fascineze.

Duncan MacDougall, un an de celebritate

Rezultatele studiului au fost publicate în New York Times în martie 1907. Articolul a dat naștere unei dezbateri între MacDougall și medicul Augustus P. Clarke, care a criticat aspru tehnica de măsurare a lui MacDougall.

Clarke a atras atenția că, în momentul morții, plămânii nu mai răcesc sângele, ceea ce duce la o ușoară creștere a temperaturii corpului, fenomen care face pielea să transpire. Asta ar explica, în opinia lui Clarke, cele 21 de grame ale lui MacDougall.

MacDougall a reacționat în următorul număr al ziarului. Doctorul a susținut că circulația se oprește în momentul morții, așa că organismul nu are cum să se încălzească.

Dezbaterea a durat până la sfârșitul anului 1907, antrenând suporteri de fiecare parte a baricadei. Timp de patru ani, MacDougall a păstrat tăcerea.

Apoi, în 1911, a publicat pe prima pagină din New York Times un anunț despre un nou experiment. De data aceasta, nu mai avea să cântărească sufletul, ci să îl fotografieze când părăsea corpul.

MacDougall și-a exprimat îngrijorarea că „substanța sufletului ar putea deveni prea agitată” ca să fie fotografiată în momentul morții. Însă doctorul a reușit să facă 12 experimente în cadrul cărora a fotografiat „o lumină asemănătoare cu cea a eterului interstelar”.

Articolul lui Duncan MacDougall

Unul dintre articolele despre descoperirile lui MacDougall, apărut în New York Times.

Lumina, afirma MacDougall, se manifesta în apropierea capetelor pacienților când își dădeau ultima suflare. MacDougall însuși a murit în 1920, lăsând în urmă un grup mic de suporteri pasionați, precum și o mulțime de medici indignați.

Publicul era de-o parte sau de alta a disputei. Până la urmă, dezbaterea a căzut în uitare. Însă nu pentru totdeauna.

Moștenirea unei ciudățenii

Referiri la experimentul lui Duncan MacDougall apar o dată la câțiva ani, din epoca victoriană și până astăzi. Ideea că sufletul cântărește 21 de grame a apărut în romane, cântece și filme – a dat chiar și titlul unui film.

Scriitorul Dan Brown a descris în detaliu experimentele lui MacDougall în romanul „Simbolul pierdut”. Rezultatele reale ale experimentelor și faptul că nu au fost acceptate de stabilimentul academic sunt o altă discuție.

21 de grame: atât cântărește sufletul, conform doctorului american.

Știința are o direcție, iar cultura populară – o alta. Dezvoltarea neuroimagisticii a legat toate funcțiile asociate cândva cu sufletul de anumite regiuni și structuri ale creierului.

Fizica a cartografiat legătura dintre particulele subatomice atât de temeinic, încât nu mai există loc pentru „forțele spirituale”. Și totuși, ideea de a cântări sufletul fascinează în continuare.

Ea se bazează pe aceleași dorințe și temeri adânci care l-au motivat și pe Duncan MacDougall în 1907 și care încă ne captivează.

Alte lucruri stranii

Ca să înțelegem de ce Duncan MacDougall voia să cântărească sufletul – și de ce credea că este posibil – trebuie să înțelegem mediul în care acesta trăia. Opera sa este plină de idei preluate de la teoreticieni precum Freud și Jung.

Tainele sufletului au fascinat omenirea dintotdeauna. Se vorbește foarte mult de „funcții psihice” și de „principii animatoare” – o tentativă de a dezvolta un limbaj științific pentru a descrie conștiința și însăși viața, într-o lume care nu descoperise ecografiile și ADN-ul.

Chiar și astăzi suntem profund neștiutori, după cum poate spune orice om de știință. Anumite comportamente ale particulelor cuantice încă uimesc cele mai strălucite minți.

Încă mai avem mult până să descoperim modul în care funcționează creierul uman. Continuăm să căutăm materia întunecată care alcătuiește mai mult de 80% din masa universului, dar până acum nu am văzut nici măcar un singur atom din această materie.

Și în toate aceste colțuri întunecate ale universului, oamenii încă vor să găsească sufletul. Unii susțin că îl vom descoperi în cele din urmă printre particulele cuantice.

Doctorul MacDougall a încercat inclusiv să fotografieze sufletul atunci când părăsește corpul.

Alții insistă că sufletul are legătură cu undele electromagnetice generate de creierul nostru. Cei mai mulți oameni de știință resping aceste aserțiuni.

Însă acești cercetători și teoreticieni merg mai departe, fără să renunțe la speranța că, într-o zi, vom putea cântări, măsura și cuantifica sufletul.

Munca lui MacDougall a avut rezonanță nu datorită lucrurilor pe care le-a descoperit (sau nu a reușit să le descopere), ci din cauza sugestiilor sale. Însă în 1907, ca și astăzi, universul real, verificabil, se dovedește a fi mult mai ciudat decât își poate închipui parapsihologia.

Cum de fotonii sunt particule și unde și, totodată, niciuna dintre acestea? Cum este posibil să existe atâtea planete în galaxia noastră, însă atât de puține care să poată adăposti viață așa cum o înțelegem noi?

Universul este plin de mistere neelucidate, iar răspunsurile încă așteaptă să fie descoperite. Nu avem nevoie de sufletele celor morți pentru a face niște experimente bizare. Universul fizic și măsurabil este îndeajuns de straniu pentru asta.

sursa: incredibilia.ro

Dan Marinescu