„Avem doua vieți. A doua începe când ne dam seama ca avem doar una” , spunea Confucius.

Îmi amintesc ziua de 16 martie 2011, când a început a doua noastră viața.Ne plimbam pe malurile Senei cu paharele de cafea în mana, vântul ne aducea aromele amestecate ale cafenelelor din apropiere, fiica noastră dadea firimituri de pâine ratelor. Mi se oprea inima în loc numai la gândul saltului de pe o trambulina înaltă, fără plasa, la gandul la libertate, la un nou început, la proiectele bine gândite care sunt în întregime responsabilitatea noastră. Mi-ar plăcea ca toți, într-o bună zi, sa petreaca o astfel de zi. Când, în sfârșit, începem să facem ceea ce visam si dar am lăsat mereu de-o parte. Cand am început sa trăim viața noastră amanata.

O viața amanata nu e Paris, nu este un hamac sub niște palmieri, nici măcar nu este o casuța pe malul marii. O viața amanata nu sunt placeri amanate. Este un sens al vieții amanat. De aceea este periculos. Nu e complicat sa cumperi niște plăceri. Dar sa le înapoiezi sensul anilor pierduți este imposibil.

Sensul consta în raspunsurile la urmatoarele întrebări: cine sunt? ce fac eu aici? unde e locul meu? Sunt indoieli simple care au nevoie de răspunsuri simple. Foarte simple. Când o persoana are un sens în viața simte ca se afla la locul ei. Și nu e o persoana care funcționează, ci este o persoana care trăiește. În privința placerilor, le susțin. Stilul de viața, ambianta pe care vrem s-o avem, sunt foarte importante. Dar dacă nu răspund la întrebarea de ce?, înseamnă ca nu funcționează și se transforma într-un ambalaj fără continut. De unde știu? Am multe e-mailuri de la persoane care au plecat sa trăiască în locuri paradisiace, și rezultatul e ca au schimbat doar decorul. Schimbarile sunt inevitabile, dar geografia nu are niciun amestec. O viața amanata nu va mai fi asa chiar în fotoliu în care ești așezat în timp ce citești acest articol.

O viata amanata. Îți suna familiar?

Din experiența mea am observat trei etape ale „amanarii”.

Etapa 1. Vagă senzație a unei alternative. Ai senzația ca ești pierdut, ca prezentul tău ar fi putut fi diferit. În alta parte, cu alta persoana.

În aceasta etapa încă nu știi ce ar putea fi, dar de multe ori te gândești: „Cred ca nu sunt la locul meu.” „Si asta e tot?”

Etapa a 2-a. Un vis nerealizat. Dacă în primul caz persoana percepe doar ca exista o alternativa, fără câteva amănunte sau imagini mentale în concret, în al doilea caz realitatea nerealizata începe sa aibă anumite trasaturi, un continut și anumite detalii. „Propriul meu restaurant” sau „cartea pe care n-am scris-o niciodata”. Da, de multe ori aceste lucruri se clasifica în arhiva ta de gânduri ca un „vis imposibil”.

Timpul începe sa scoata un tic-tac surprinzător de puternic, facandu-te sa te indoiesti ca într-o zi ai putea s-o faci.

Etapa a 3-a. Persoana se simte rău. Dacă în primele doua exemple o viața amanata este o imagine virtuala, care uneori chiar infrumuseteaza prezentul (e plăcut sa visezi aceste lucruri din când în când) și poate deveni realitate într-un viitor conventional, în aceasta etapa individul este în mod deschis nefericit.

Situația devine toxica. În plus, a fi într-o situație în care sa calculezi la infinit optiunile înainte de a lua o hotărâre, le adauga și mai multă toxicitate.

Sa lași sau sa nu lași, sa începi sau sa nu începi, să spui sau sa nu spui, să faci sau sa nu faci, sa te duci sau sa nu te duci, și așa in mod siuccesiv. Se consuma prea multă energie. Cu cât te afli mai mult timp în aceasta situație, cu atât mai puține forte vei avea ca sa realizezi ceva.

De ce mereu amanam lucruri?

Motivul este ca așteptam sa apara urmatoarele condiții:

Momentul perfect adecvat.

Claritatea absolută.

Ca sa nu irosesc timpul iți spun ca ambele lucruri pe lume sunt aproape de neatins. 

Despre momentul adecvat. După 30 de ani, toti avem câteva relatii, case, circumstanțe, deja ne-am integrat în desfasurarea logica a lucrurilor și toate acestea ne împiedica sa schimbam și sa reconstruim ceva fără durere, intr-o maniera sigură. 

Despre claritatea absolută. Marile schimbari aduc cu sine prea multă nesiguranta. 

Prima veste buna este ca nesiguranta este aproape întotdeauna o ocazie. A doua veste buna este ca nici măcar nu-ți vei da seama de majoritatea acestor oportunitati mergând direct de la punctul A la punctul B, fără sa te uiți în jur.

leaves-1016779_640

Prin urmare, unica strategie care funcționează pentru a realiza mari schimbari este o strategie deschisă, care este excelentă pentru a te mișca într-un spațiu necunoscut cu vizibilitate limitata și un mare numar de variabile. 

Inchipuie-ti ca mergi prin ceața. Ai directia clara în minte, dar nu poți vedea decât la doi pași. După ce ai făcut cei doi pași, faci alți doi și te uiți cu atenție și asculți ce se întâmpla în jurul tău, evaluand noua informație. E simplu? N-o sa crezi. Pot sta o zi întreaga povestind cât de greu le este oamenilor sa accepte acest tip de mișcare. Șiiata tema pentru încă un articol. Dar o să-ți spun, desigur, dacă cineva mi-ar fi spus asta de la început, n-aș fi ars trei kilograme din celulele mele cerebrale, preocupandu-ma de ce realitatea nu corespunde cu calculele mele mentale. Pur și simplu, într-o zi am anulat planurile mele inutile, am devenit deschisă și atenta și totul a inceput sa funcționeze.

Dar ce se întâmpla cu responsabilitatea celorlalți?

A te simți responsabil pentru altul nu este o scuza plauzibila și nici un scut împotriva tuturor schimbarilor, dimpotriva, este o extraordinara resursa insuficient folosită. Responsabilitatea fata de ceilalți nu este ceva care sa te poată împiedica sa începi ceva, te va ajuta când nimic nu te mai putea ajuta. E ceva care nu te va lasa sa renunți chiar și atunci când forțele ți se vor sfârși; se va stinge increderea în proiectul tău, caci nu-ți vei putea permite sa fi deprimat. Pregătește-te mai bine. Mișca-te mai repede. Fă-o pentru cineva. Responsabilitatea fata de ceilalți se transforma într-un stimulent puternic, care, după cum demonstraza practica, te poate duce mult mai departe decât dacă ai fi singur în lume.

Pur și simplu, include în obiectivele tale pe cei pentru care răspunzi. Gândește-te la ce vor câștiga în final. Chiar dacă schimbarile nu vor avea decât un orar liber, fiii tăi vor avea mai mult timp de petrecut cu tine. Și asta este deja suficient. 

O asigurare împotriva infrangerii? Da-ti seama ca în lumea noastră instabila, în orice caz, totul va merge pe drumul nedorit. Atunci vei incerca sa păstrezi stabilitatea iluzorie care te-a trădat, te vei simti golit. O avea cineva vreo asigurare împotriva acestui fapt? Nu.

Ce fac?

Strategia ta va depinde de nivelul tău de viata „amanata”.

Dacă te afli în prima etapa, gândește-te și cauta, ia decizii, încearcă sa înțelegi ce alternativa ai și despre ce e vorba. Cauta răspunsul la propriul tău „de ce?” Dacă te afli în etapa a 2-a, verifica dacă într-adevăr acesta este visul tău și studiaza optiunile de a te apropia de el. Sa ai răspunsurile la „de ce?”, în aceasta etapa este obligatoriu. 

Caci se poate ca visul tău sa fie doar o coaja, o imagine care te-a impresionat din întâmplare și în realitate sa nu fie ceva de care ai nevoie. De aceea trebuie sa actionezi și sa verifici. Apoi sa definesti o direcție. Dacă te afli în etapa a 3-a și situatia o simți atât de toxica încât n-o poți suporta, schimba modalitatea. Treci de la modul „a reflecta” la modul „a actiona”. Modalitatea de ieșire din mlastina se activeaza când puntile încep să se distruga. Acest mod se activeaza cu primul pas și pasul poate fi mic, grijuliu și neperceput. Cel mai important este ca nu mai ești un martir al imprejurarilor, ci o persoana care merge. Sau se taraste. Din nefericire, în aceasta etapa nu mai poți sta trântit privind visul, trebuie sa începi să faci ceva.

Sursa: Genial.guru