Poate ca v-ati dat seama ca pe masura ce imbatraniti va intereseaza tot mai putin sa realizati sarcini cu care nu ati fost familiarizati sau care cer o mai mare putere de concentrare, mai multa atentie sau sa dezvoltati abilitati pana acum necunoscute.
Vom incerca in continuare sa va sprijinim sa depasesti aceasta problema cu ajutorul sfaturilor lui Danil Dekhkanov .
Va vom dezvalui un mic secret: sa citesti cartile favorite, sa lucrezi intr-un domeniu cunoscut, sa folosesti limba materna pentru a comunica cu prietenii ca ei sa va inteleaga, sa frecventezi restaurantul preferat, sa urmaresti la televizor emisiunea care-ti place si alte asemenea lucruri pe care le indragiti atat de mult duc la degradarea creierului.
Creierul vostru e lenes (ca si voi) si de aceea incearca sa micsoreze costurile de energie pentru a face orice, creand un fel de “macro”, precum o serie de programe pe care le executam in mod automat.
In secolul trecut, biologul Richard Semon a numit aceste programe „engrame” si le-a definit „memorie fizica” sau „urma mentala”, creata prin expunerea continua la un stimul. Ne putem imagina engramele ca pe o poteca pe care “calca” neuronii in creierul nostru, pentru a realiza o actiune in mod repetat. Cu cat realizam de mai multe ori aceasta actiune, creierul are nevoie de mai putina energie.
Uneori, aceste poteci se transforma in drumuri si apoi in autostrazi pe care se circula cu mare viteza. De exemplu, acea persoana de origine chineza care poate ambala carti de joc mult mai repede decat un robot. Pe de-o parte, este o abilitate fantastica, intr-adevar. De ce sa cheltui mai multa energie daca vei realiza acelasi tip de actiune? Dar, pe de alta parte, prin aceasta abilitate se reduce plasticitatea cerebrala.
Se petrece urmatorul fenomen: pe masura ce folosim mai des “engramele”, functioneaza mai putin ganglionii bazali din creier; functia principala a acestor ganglioni este de a produce un neurotransmitator numit acetilcolina care ajuta neuronii “sa creeze” noi drumuri in mijlocul junglei de informatii care exista in creierul nostru (ceva asemenator cu ceea ce se petrece acum cand cititi acesta fraza).
Ganditi-va la drumul spre serviciu sau spre scoala, daca urmati aceeasi ruta timp de jumatate de an, actiunile voastre devin atat de automatizate incat puteti, in acelasi timp, sa cititi, sa ascultati muzica, sa raspundeti la mail-uri etc. In restaurantul preferat nu trebuie sa va stoarceti acetilcolina ca sa va ganditi ce vreti sa comandati, pentru ca stiti pe dinafara meniul. Numai vazand zambetul fals al prietenului, stiti ca are probleme si nu trebuie sa faceti eforturi sa descifrati aceste semnale de comunicare.
Ar parea, deci, ca n-are sens sa modificati ceva care merge perfect, dar viata este un izvor nesecat de schimbari pe care nu le putem controla si trebuie sa ne adaptam. In aceasta “intrecere cameleonica” supravietuieste cel care schimba culoarea cel mai repede, adaptandu-se la mediul inconjurator si care se poate apropia mai mult de insecta care va deveni cina lui (in timpul crizei, insectele devin tot mai rare).
Puteti fi concediati (de exemplu, asa s-a intamplat de curand cu mii de medici): sarcinile trasate la locul de munca se pot schimba si ar putea, de ce nu, sa va ceara sa dezvoltati noi abilitati (si daca n-o faceti, puteti fi concediati).
Acelasi lucru s-ar intampla daca v-ati indragosti de o japoneza si ati avea chef sa-i studiati limba pentru a putea discuta in tihna cu familia ei.
De aceea este nevoie sa ne pastram plasticitatea cerebrala in forma buna. Imaginati-va ca creierul nostru este precum cimentul care se va usca si se va intari dupa o vreme. Veti intelege mai bine conceptul de creiere “intarite” daca sunteti atenti la majoritatea persoanelor de peste 70 de ani care nu pot configura ceasul de la cuptorul cu microunde, care privesc cu suspiciune tot ce e nou, care au realizat un acelasi tip de actiune timp de ani buni si au deja “drumurile” mentale batatorite. Aceste “drumuri”, in capetele lor intarite, s-au trasnformat deja in tunele prin stancai si a-ti face drum pentru a ajunge la pestera din apropiere este practic imposibil.
Sarcina voastra este de a bate constant, ca si cu un „mixer”, acest “amestec mental”, de a nu-i da voie sa se intareasca. Imediat ce ne relaxam si incepem sa folosim engrame, o parte a creierului nostru se intareste si nici nu ne dam seama.
doinaflorescu 
Lasă un răspuns